“I Am Family”, experimentul social al unei familii de români care au ales: „Între timp noi suntem ocupați cu viața pur și simplu!”

“I Am Family” este mai mult decât un concept, este cu adevărat un experiment social, așa că vă rog să-l tratați ca atare.

În 2010 a început cu adevărat desprinderea dintr-un sistem pe care nu-l mai consideram de mult reprezentativ pentru noi. Ne mutasem deja de un an în Timișoara. Părăsisem Bucureștiul fără niciun fel de urmă de regret și ne construisem cu multe sacrificii casa pe care o visasem dintotdeauna. 

Sperasem că Timișoara, prin poziția ei strategică și influențele din vest, va rezolva din problemele noastre existențiale. Ne-a ajutat cu adevărat această mutare, dar nu a reușit să ne facă mai fericiți. În București, le încercasem pe toate. Carla, prima noastră fiică, învăța la o grădiniță în sistem Waldorf. Erau 40 de copii în clasă, iar noi ne consideram norocoși că am reușit să găsim loc și pentru ea! Când Carla avea trei ani și jumătate am fost chemați la grădiniță și mustrați strașnic că am chinuit copilul, forțându-l să citească atât de devreme. Se pare că se apucase în pauză să citească din ziarul d-nei educatoare, spre surprinderea tuturor. Nu a fost chip să mă fac înțeleasă….  

Carla așa a fost dintotdeauna, un copil timid, retras. În pauze nu prea se juca cu copiii, nu se certa niciodată pe jucării, dar avea o imaginație și o putere de memorare extraordinară. Așa învățase să citească, întrebându-ne ce litere sunt cele pe care le vedea pe clădirile din București. Aris, fiul nostru, a venit la fix trei ani după Carla, astfel că responsabilitățile s-au dublat, treburile casnice erau pe măsură, iar problemele de rezolvat erau nesfârșite.

De muncă nu ne-am plâns niciodată, Gabriel s-a născut cu un simț antreprenorial ascuțit și în plus a lucrat ani buni în media, căpătând și cunoștinte de marketing și publicitate. Eu am fost fascinată de tot ce ține de călătorii, culturi diferite și gastronomie. Ceva vreme am lucrat într-o companie de traveling, dar am renunțat în momentul în care afacerile de familie au devenit o prioritate. Programul 9-17, l-am schimbat pe 9-20-22, în funcție de necesități. Nu aveam timp să stăm cu copiii, iar când ne făceam timp eram atât de obosiți și plini de griji, încât ne dădeam seama amândoi că nu avem prezența necesară să le întâmpinăm necesitățile. Era cu adevărat frustrant. 

Luni ne-am hotărât să plecăm, vineri am aruncat în mașină câteva bagaje și am condus 4000 de km

Aveam doi copii și încercând să acoperim necesitățile materiale neglijam necesități cu mult mai importante. Deși nu ne lipsea nimic, în accepțiunea generală, fiind sinceri cu noi înșine, ceva lipsea. În 2010 am părăsit România pentru o țară mai caldă, cu oameni deschiși, prietenoși și cu o gastronomie mediteraneană. Eram însărcinată cu Ana în opt luni. Luni ne-am hotărât să plecăm, vineri am aruncat în mașină câteva bagaje, mai multe jucării decât haine și am condus 4000 de km până în Coimbra, oraș ce a devenit un fel de bază pentru călătoriile noastre în Europa. 

Portugalia a fost dragoste la prima vedere. Ne-am integrat imediat, ne-am făcut prieteni cu care ținem legătura, iar copiii au experimentat școala portugheză. În trei luni deja puteau conversa în portugheză. Este incredibilă capacitatea copiilor de a învăța limbile străine la o vârstă fragedă. 

În scurt timp Carla devenise a doua pe școală, fără ajutor prea mare din partea noastră. Primul pe școală era tot un român, din Chișinău. Școala în Portugalia este gratuită. Nu am plătit niciodată pentru zile onomastice, fondul clasei sau alte favoruri. Pentru o familie numeroasă, inclusiv masa de la prânz este gratuită. Profesorii erau foarte interesați despre tot ce înseamnă România, despre cultură, despre gastronomie, despre locuri și oameni importanți. 

Profesoara Carlei vizitase deja România. I-a plăcut atât de mult încât își cumpărase un costum național pe care îl purta din când în când la diferite activități școlare. Școala în Portugalia începea la ora 9 dimineața, cu pauza principală la ora 12. Puteai să vii să iei copilul să mănânce prânzul împreună cu familia. La ora 14 se sfârșea pauza de masă și reîncepeau cursurile până la ora 17, apoi urmau opționalele: cursuri de balet, dans modern, șah, footbal, volei, muzică etc. Pentru unele opționale, un autobuz lua copiii de la școală îi ducea la cursurile menționate mai sus, apoi părinții îi luau acasă în jur de ora 19-20.  Pentru altele era în grija părinților să le ofere transportul. 

Când ai un singur copil, este relativ simplu. De la doi în sus, lucrurile încep să se complice și aici. Deși schimbasem țara, obiceiurile erau aceleași. Lucram mult, după ce pescuiam copiii de la opționale nu mai aveam timp de nimic. De abia dacă reușeam să pregătim cina și să citim o poveste împreună. Timpul pentru noi înșine devenise cu adevărat un lux. Totuși eram mult mai fericiți decât în România și în plus călătoream ori de câte ori aveam ocazia. 

Copiii lipseau de la școală, profesorii se obișnuiseră cu modul nostru de viață și ne treceau cu vederea lipsa prezenței de la ore. În plus, recuperau foarte repede lecțiile pierdute. Așa că am călătorit în Portugalia în lung și-n lat, apoi ne-am lărgit sfera și către Spania. Gabriel nu a încetat să caute răspunsuri la întrebările existențiale care nu ne dădeau pace. În ceea ce privește educația copiilor își imagina un cu totul alt concept, unul ieșit din tradițional, liber care să stimuleze imaginația, creativitatea și adaptat copiilor noștri. Inventase chiar un cuvânt pentru asta “unrooting” ( de la subst. engl. root=rădăcină), ce însemna plimbarea copilului dintr-o cultură în alta, pentru un timp suficient de mare cât să asimileze informațiile de bază ale culturii respective, dar nu atât de mult încât să prindă rădăcini, iar societatea respectivă să creeze șabloane, obișnuințe sau sisteme de orice natură. Mintea copilului ar fi rămas în felul ăsta proaspătă și prezentă.  

E ca și cum pentru mersul la școală folosești în fiecare zi alt drum și te minunezi zilnic de ceea ce vezi în cale versus folosești același drum până când acesta dispare  cu totul devenind un automatism, iar subiectul uman un fel de robot. Oare câți copii sau adulți observă norii de pe cer, păsările din copaci sau florile care-și pierd petalele în drumul lor grăbit către locul de muncă sau către școală? Copiii noștri nu au reușit să ne spună vreun detaliu vreodată, de cele mai multe ori au fost întârziați, iar drumul către școală de obicei un soi de maraton. 

Din Portugalia, în Suedia și Laponia

Când mi-a propus Gabriel prima oară să încercăm homeschooling-ul am avut un atac de panică! Așa că am început să mă interesez, să citesc și să cochetez cu ideea până în momentul în care mi s-a părut într-adevăr unica soluție pentru o educație cu adevărat liberă și potrivită pentru copiii noștri. 2013 a fost un alt an cu adevărat important pentru noi. Am călătorit în Suedia împreună cu Gabriel pentru a termina al doilea curs de bespoke shoes (a face pantofi de mână) sub îndrumarea maestrului Janne Melkerson. Am locuit pentru o vreme în Hara, un sătuc bucolic împărțind timpul vizitând împrejurimile sau participând la activitățile și sărbătorile familiei lui Janne timp în care Gabriel mi-a lucrat cea mai specială pereche de cizme de călărie. În Suedia am învățat o grămadă de lucruri, de la cum să faci pantofi până la cum se face brânză, am  continuat cursurile de echitație începute în Portugalia și am văzut cum se pot crește vacutele nestresate, cu muzică simfonică. Am vizitat inclusiv o așezare din Laponia și ne-au fascinat poveștile și istoria acestei bucăți de lumi. Despărțirea de Hara și familia lui Janne s-a lăsat cu lacrimi de ambele părți. În același an, pornind de la cărțile lui Stanislav Grof, am vizitat Peru-ul.  

O lună și jumătate, alături de un trib shipibo. „Am locuit într-o casă cu acoperiș de frunze de banan”

Împreună cu Gabriel am trăit pentru o lună și jumătate în jungla amazoniană împreună cu un trib shipibo. Niciodată nu am văzut oameni mai fericiți ducând o viață atât de simplă. Pentru ei, dragostea nu are vârstă, mâncarea este bazată în special pe fructe, legume și peste proaspăt din Amazon, bolile sunt vindecate în mod natural folosind plante, ierburi și ceaiuri servite în ceremonii speciale. Pentru o vreme cunoștințele dobândite de Gabriel în Suedia păreau fără valoare din moment ce nu am folosit încălțări, bucurându-ne de beneficiile aduse de mersul desculț prin jungla amazoniană. 

Am locuit într-o casă cu acoperiș de frunze de banan, cu un soi de plasă de țânțari în loc de ferestre. Familii întregi de maimuțe se plimbau din copac în copac oferind un spectacol greu de uitat. Am trăit în armonie perfectă alături de fluturi colorați, șerpi veninoși, tarantule, lilieci, tot felul de reptile și păsări. Ne-a fost foarte greu la întoarcerea în Portugalia să integrăm în viața de zi cu zi ceea ce trăisem în junglă. Nu ne gândeam decât cum să facem de așa natură încât să le oferim și copiilor experiența unei culturi atât de diferite de a noastră. Așa că ne-am întors în România pentru un an de zile, timp în care am vândut cam tot ce agonisisem până atunci. 

Procesul a fost mai mult decât chinuitor mai ales că nu aveam capacitatea să explicăm celor apropiați cam ce urma să facem. În tot acest timp copiii au mers la școală. Carlei i-a plăcut școala în România, mai puțin faptul că avea foarte multe teme pentru acasă și nu avea timp să se joace cu prietenele ei. Aris a fost foarte atașat de d-na învățătoare, și-a făcut mulți prieteni, dar a avut și experiențe nefericite de bullying din partea unor copii din clasele mai mari, care însă au fost aplanate de intervenția cadrelor didactice în colaborare cu părinții copiilor respectivi. Aris a venit într-una din zile acasă și mi-a spus: „Mami, știu că mi-ai spus că nu am voie să lovesc copiii sau să vorbesc urât cu ei. Dar de azi, gata……dacă ei mă lovesc…dau și eu…” Așa am aflat că în pauze, unii copii din clase mai mari îl țineau pe Aris ca alții să-l poată lovi…Se pare că acest tip de comportament este des întâlnit în școlile din România, ceea ce face diferența este intervenția și modul de abordare a celor ce se ocupă de educația copiilor noștri. În ceea ce o privește pe Ana, se pare că grădinița nu i-a priit de fel întrucât se îmbolnăvea foarte des, dintr-o lună de grădiniță, jumătate stătea acasă fiind tratată cu antibiotice.  

Anul de tranzit a fost pozitiv doar prin prisma faptului că am petrecut mai mult timp cu familia din România, cu surori și părinți, iar copiii au avut parte de prezența bunicilor și verișorilor. La finalul anului, am cumpărat o mașină mai puternică și un trailer și am luat Europa „la roată”. Eram șapte deja, doi adulți, trei copii, Oscar (câinele nostru Golden Retriver) și Becka, o pisicuța neagră ce o adunasem de pe străzile Galațiului și venită la pachet cu casa pe roți. 

Așa am început homeschooling-ul sau roadschooling-ul mai bine zis. Am străbătut mii de kilometri, am învățat istorie, geografie și gastronomie. Am citit povești la lumina focului, am învățat despre anotimpuri, specii de animale sau păsări și în primul rând am învățat atât de multe lucruri despre noi înșine. Dintr-o dată nu mai era nicio diferență între noi și copii, învățam alături de ei, iar singurul profesor era natura, călătoria în sine și experiența ce vine împreună cu ea. Călătoria în Europa s-a finalizat în Portugalia. Ne-am întors în Portugalia unde am poposit o vreme, doar pentru a ne pregăti pentru o nouă etapă și o altă destinație. De data asta America de Sud, împreună cu copiii, alături bineînțeles de Becka și de Oscar, care între timp se adaptaseră perfect pentru o viață pe drumuri! Așa că am vândut casa pe roți, am cumpărat biletele de avion cu destinația Cusco, Peru, unde am trăit mai mult de un an de zile în Valea Sacră a incașilor. 

Expediție ecvestră la Muntele Curcubeu, în Peru. Nași pentru nepotul unei căpetenii de trib

În Peru, am organizat o expediție ecvestră la Muntele Curcubeu, devenit noua atracție pentru călători din toată lumea. L-am avut ca ghid pe Lucio, șeful tribului de indieni din comunitatea Chawaitiry, din partea înaltă a Pisac-ului. S-a născut astfel o frumoasă prietenie ce iese din sfera culturală, religioasă sau politică. O uniune sufletească ce a culminat cu invitația de a-l boteza pe Andre, nepotul lui Lucio, o premieră în comunitatea indigenilor și probabil o premieră și în România. Începând cu luna august, a anului trecut suntem părinții spirituali ai unui băiețel minunat în ciudă diferențelor religioase sau culturale.

Copiii au învățat limba spaniolă și câteva cuvinte în quechua și tot aici au început să învețe o engleză bazică, în contextul conviețuirii în mijlocul unei comunități internaționale ce s-a format de câțiva ani în Valea Sacră. Au experimentat și școala peruană, la un colegiu cu predare în sistem Waldorf, dar adaptat la cultura lor străveche, numit Kusi Kausay ( A trăi fericit).  

Școala nu se desfășura în funcție de trimestre, ci în funcție de calendarul vechi incaș și era împărțită în epoci. Copiii învățau matematică, limba spaniolă, istorie, geografie, științele naturii, pictură, muzică, educație fizică, lucru manual, limba engleză și quechua (limba străveche a indigenilor). Muzica și dânsul erau parte integrantă a fiecărei ore, astfel că până și matematica era învățată „în joacă”. Părinții participau în mod activ la evenimentele școlii, dansând alături de copii la sărbătorile de final de epocă sau ajutându-i la activități manuale. Un lucru deosebit mi s-a părut naturalețea și blândețea elevilor din clasele mai mari, în relațiile cu cei din clasele mici. Copiii sunt obișnuiți să-i ajute pe cei mici să își ducă gențile sau să se lege la încălțări. 

Pe Ana am retras-o prima de la grădiniță, din cauza stresului dezvoltase o eczemă pe pielea capului, începuse să-i cadă părul… Ana este tipul copilului efervescent, este tot timpul în mișcare și are capacitatea de a pune o grămadă de întrebări pe minut. La gradi, educatoarele vorbeau aproape în șoaptă, lungind cuvintele ca într-un soi de melodie cu mișcări corporale line, inducând astfel un fel de liniște și ordine. Totul se făcea con cariño, con amor ( cu blândețe, cu dragoste)… Copiii erau tare liniștiți și obedienți. Cu retragerea de la grădi, Ana și-a revenit încet, încet. Apoi am transformat grădina casei ce o închiriasem într-un loc de întâlnire al copiilor de toate vârstele și toate păturile sociale. De multe ori, la prânz făceam mâncare pentru 20 de persoane, copii și adulți. În felul acesta, se întâmpla un soi de transfer de cunoștințe de la unii la alții într-un mod foarte natural. La scurtă vreme, Carla și Aris au decis să nu mai meargă la colegiu, se pare că școala, indiferent de locație, are mai mult sau mai puțin aceleași hibe, și în plus te ține pe loc, iar noi simțeam că e timpul să ne punem pe drum.  

Călătoria cu Combi și sistemul „adăugării prin scădere”

Am cumpărat primul model de VW Combi, renovarea lui a durat opt luni, iar rezultatul a fost dezamăgitor! Ne-am despărțit cu greu de Peru. A călători într-un Combi este ca o călătorie inițiatică. Am învățat ce înseamnă cu adevărat să ai răbdare, să renunți la lucruri cu zâmbetul pe buze și să accepți provocările „călătoriei” cu un soi de ochi de observator. 

Am introdus sistemul „adăugării prin scădere” al lui Karim Rashid, care înseamnă că în momentul în care cumperi un lucru trebuie să renunți la un lucru ce-l ai deja, e un sistem foarte folositor când trăiești într-un combi! Acest concept îl folosim când e vorba de orice practic, de la haine, la jucării, cărți sau electronice! Copiii, când cumpără o jucărie nouă, donează altui copil o jucărie pe care o au deja. Cea mai mare bucurie a fost când au donat jucării unei familii de menoniti, în La Patria, Paraguay. Copiii nu văzuseră niciodată jucării gen baby alive, cu baterii sau păpuși Barbie. Singurele jucării pe care le au sunt cele construite din lemn. Comunitatea de menoniti, nu are acces la televizor sau  telefoane mobile. Toți sunt îmbrăcați la fel și trăiesc din munca pământului și creșterea animalelor. Conceptul „adăugării prin scădere” poate fi extins și la situații, idei sau memorii din trecut în funcție de necesități! 

În Brazilia, lecția cea mai importantă este să nu-ți lași mâncarea la vedere, că ți-o fură maimuțele. Atenție la tarantulele din pantofi!

Am străbătut cu mașina Peru-ul, Chile, Bolivia, Paraguay și în momentul de față suntem „pe drumuri” în Brazilia. În Brazilia, lecția cea mai importantă este să nu-ți lași mâncarea la vedere că ți-o fură maimuțele și că trebuie să-ți verifici de două ori încălțările înainte să le folosești. E o mare surpriză ce poți găsi în ele, de la albine africane la viespi și tarantule! 

Mergem cu viteză de melc, cu o medie de 40-50 km pe oră, rar prindem 60, câteodată 70 km la vale! De multe ori am folosit banda de urgență pentru a nu incomoda prea rău traficul. 

În Bolivia, în Salar de Uyuni, ne-am încălzit cu pietre vulcanice 

Am trăit experiențe de tot felul, temperaturi extreme, ploi torențiale, furtuni, zăpadă și furtuni de nisip. Am distrus motorul în Chaco, Paraguay și am fost tractați 500 de km până în Asuncion unde l-am reparat și am luat-o de la capăt. În Bolivia, în Salar de Uyuni, ne-am încălzit cu pietre vulcanice pe care le puneam pe focul aragazului. 

Nopțile erau extrem de friguroase, temperaturile ajungeau până la minus 15 grade. Campasem la poalele muntelui Tunupa. Pentru fiecare duș cu apă fierbinte plăteam echivalentul unui dolar. La început mi-era teamă că se vor îmbolnăvi copiii. 

Apoi am constatat că nu ne mai îmbolnăviserăm de mai mult de un an de zile. Nici măcar o răceală sau un roșu în gât. Așa că am reflectat mai mult asupra naturii bolilor umane, ajungând încă o dată la concluzia că tribul shipibo din jungla amazoniană chiar are un punct de vedere pertinent. 

Pățania din Bolivia. I-am spus că „am rupt apa”, iar el a înțeles că „mi s-a rupt apa”

Situațiile de pe drum sunt un soi de comico-tragice! Ca un exemplu, aici în Deșertul de Sare, într-o dimineață m-a prins gospodareala și cum mă trezisem prima am decis să mă apuc de pregătit micul dejun. Cum nu aveam apă, am luat bidonul de 20 de litri și am plecat în căutare de apă potabilă. În piața centrală am dat peste un robinet, am dat drumul la apa să umplu bidonul, dar fiind foarte mare și din cauza temperaturilor foarte scăzute, tubul de plastic a cedat și s-a rupt. În câteva secunde, piața era inundată de apa care țâșnea ca o fântână arteziană. Eu eram udă din cap până în picioare și încercam fără rezultat să opresc catastrofa! Soarele încă nu răsărise, era un frig de-l simțeai în oase! Unul câte unul, sătenii începeau să se strângă ca la un spectacol de circ. 

Nu-mi sărea nimeni în ajutor, iar eu nu prea mai aveam variante decât să renunț. În cele din urmă am găsit un băț gros ce l-am băgat prin „înșurubare” în ceea ce mai rămăsese din țeavă. Eram udă toată și din cauza adrenalinei nu simțisem frigul. După ce am oprit apa, au tăbărât sătenii pe mine, că să plătesc dauna, că le-am stricat robinetul. Bolivienii sunt oameni tare simpli, nu sunt deloc prietenoși. Dacă ai răbdare și un comportament constant își deschid inimile dar cu greu, până una alta străin fiind nu ești decât o sursă de bani, iar viața în satele din Bolivia este tare grea! I-am calmat, purtând un dialog ferm, le-am spus că nu fug nicăieri, că-mi asum cele întâmplate, dar să-mi lase spațiul necesar să mă schimb. 

În plus, bolivienii nu sunt obișnuiți cu femei cu atitudine, în cultura lor femeia nu prea are multe de spus…Am ajuns rapid la mașină, Gabriel dormea, l-am trezit povestindu-i pe nerăsuflate ce făcusem! În explozia povestirii, i-am spus că „am rupt apa”, iar el a înțeles că „mi s-a rupt apa”. După câteva secunde îl aud mormăind „cum, că parcă nu erai însărcinată!!!” Povestea s-a terminat într-un mod pașnic, prin  dialog și negociere. 

Școala Bucureștiului și energia României ajută tare mult în rezolvarea conflictelor interculturale! Oamenii simț oamenii, cu câinii e mai greu! 

„Viața este o glumă, dacă nu râzi înseamnă că nu ai înțeles-o!” 

Povești avem nenumărate,  de toate genurile posibile, nu avem loc de povestit aici! Clar este că am dezvoltat o abordare amuzantă, considerăm că viața este o glumă, dacă nu râzi înseamnă că nu ai înțeles-o! Așa că facem haz de necaz ori de câte ori avem ocazia, iar ocazii avem multe! 

În toată călătoria noastră de până aici am învățat câteva lucruri esențiale. În primul rând am învățat să respectăm oamenii și culturile lor diferite, să apreciem mai mult natura și să fim recunoscători pentru darurile minunate ce ni le oferă. Am înțeles că mediul înconjurător te definește și că o gândire sănătoasă nu are loc în afara contactului direct cu natură. 

Trăim într-o lume bolnavă, în care competiția dintre oameni e la rang de virtute și predată în școli de la vârste fragede….E imperios necesară o schimbare radicală de gândire. Natura nu are nevoie de noi, pentru că are o capacitate extraordinară de adaptare, regenerare și transformare.

În schimb, oamenii au nevoie de natură și e nevoie de o înțelegere a acestui fapt mai mult că oricând. Lucrul acesta nu ai cum să-l înțelegi cu adevărat între două ședințe sau în pauza de pranz. 

Trăim o perioadă extraordinară, niciodată în istoria omenirii nu am avut acces la atât de multe informații și la o tehnologie atât de ridicată. Întrebarea este cum reușim să ne folosim de aceste informații într-un scop comun și spre beneficiul tuturor, fie că e vorba de oameni sau mediul înconjurător. 

Până una alta, noi suntem prin America de Sud, vom introduce un nou buton pe pagina noastră personală www.iamfamily.eu în care vom ține un jurnal on line, e mai mult pentru noi și pentru cei de acasă.  E greu să-ți ții familia la curent cu toate întâmplările! Dacă vreți să ne citiți însă, știți unde ne găsiți! Dacă aveți întrebări, ne puteți contacta oricând. Răspundem mai greu, e drept, dar de răspuns răspundem la toată lumea! Între timp noi suntem ocupați cu viața pur și simplu!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp