Zilnic mă lovesc în București de un fenomen deranjant: „furia trotuarului”

 (Foto: Guliver/Getty Images)

București, zi lucrătoare, opt fără ceva dimineața. Sunt unul dintre mulții pietoni din zona Pieței Victoriei. Mă duc să-mi fac niște analize medicale la una dintre clinicile din zonă. După standardele mele, analizele sunt un lucru important, e bine să le faci la vremea lor. În plus, mai am și ceva treabă după, așa că mă deplasez pe trotuar cu viteza mea „de croazieră”. Adică nu alerg cu limba scoasă, dar nici în dorul lelii. Cu toate acestea, observ că sunt întrecut ca viteză de marea majoritate a pietonilor din jurul meu: tineri sau bătrâni, slabi sau grași, femei sau bărbați. Cam toți mă depășesc, indiferent de vârsta sau aspectul lor fizic.

Toți pietonii se deplasează la trap, la limita alergării, în contrast izbitor cu cvasi-încremenirea șoferilor congestionați în trafic. Izbitor contrastul, dar și aparent, fiindcă sunt convins că și șoferii sunt măcinați de aceeași grabă ca și concitadinii pietoni. Altfel, de ce și-ar lua cineva mașină într-un oraș atât de aglomerat? O grabă pe care unii și-o mai ostoiesc cu câte un claxon inutil sau cu un scurt sprint, la fel de inutil, între două semafoare. Fiindcă secundele pe care șoferii grăbiți le câștigă gonind, mai mult sau mai puțin legal, se pierd în zecile de minute consumate la următorul semafor.

Am 47 ani și sunt într-o formă fizică și psihică bună. Nu o spun eu, ci medicii care mă consultă. În raportul celei mai recente vizite medicale, făcută în urmă cu doar câteva zile, stă scris negru pe alb: „Stare generală de sănătate: bună. Tip constituțional: longilin astenic. Stare de nutriție: normoponderal.” Va să zică, sunt un tip atletic în raport cu media populației, deci am și o viteză bună de deplasare. Așa că mă întreb: ce-aveți, fraților, de alergați așa pe lângă mine? Arde ceva, pe undeva? Bineînțeles că nu. Dacă îi iei pe „frați” la întrebări, sunt mari șansele să primești justificări excepționale doar prin banalitatea lor. Mers la birou, la școală, cumpărături. Și atunci, ce zbir, ce demon îi împinge de la spate în ritmul ăsta infernal?

Nu e prima oară când observ acest fenomen de „furie a trotuarului”. Trăiesc zilnic fenomenul în București, de exemplu în fiecare dimineață în care îmi duc copiii la școală, atunci când „furia” pare să atingă cotele maxime. Te-ai aștepta ca puștii să fie cei agitați și plini de energie, iar însoțitorii lor adulți să fie cei care îi ponderează. Ei, aș! nu e nici pe departe așa. În fapt, părinții sau bunicii sunt cei care înaintează aproape în fugă, cu priviri fixe, sticloase, ai zice la limita „sacrificiului suprem”, târându-și după ei copiii reduși la statutul de bagaj de mână. Adulții sunt cei frenetici care, indiferent de direcția în care se deplasează, se comportă de parcă toți ar avea ceva important și urgent de făcut. Probabil că așa și stau lucrurile în mintea lor, dar e firesc?

„Important și urgent”

E sintagma care îmi aduce în minte un minunat instrument de luare a deciziilor: matricea lui Eisenhower. Dwight D. Eisenhower a fost comandantul suprem al forțelor aliate în timpul celui de-al doilea război mondial, iar mai apoi cel de-al 34-lea președinte al Statelor Unite. Între altele, a fost și primul comandant suprem al NATO. Cred că datele sunt suficiente pentru a vi se contura în minte portretul unei personalități excepționale, un om care a scris istorie, pus aproape zilnic în situația de a lua hotărâri de viață și de moarte.

Conform viziunii lui Eisenhower, orice obiectiv sau sarcină poate fi clasat într-o matrice formată din una din patru categorii, pe baza importanței și urgenței respectivului obiectiv. Astfel, avem lucrurile importante și urgente, pe care trebuie să rezolvăm cât mai rapid. Avem apoi lucruri importante, dar ne-urgente, pe care e bine să ni le planificăm. În a treia categorie intră lucrurile urgente, dar lipsite de importanță, cu care putem face ce vrem, de exemplu să le delegăm altcuiva, sau chiar să le ignorăm. Iar în ultimul rând stau lucrurile care nu sunt importante și nici urgente, adică exact cele care bine să le evităm sau să ne descotorosim cât mai rapid.

Simplu, nu? Poate că îți vine deja să te auto-feliciți: „Dar exact așa gândesc și eu! Ca marele Eisenhower!" Sau, dacă ești genul mai criticist, îți spui: „Ce mare schemă? Așa gândește orice om normal la cap!” Într-adevăr, matricea are simplitatea unei șurubelnițe, să zicem, și pare a fi folosită de oricine în viața de zi cu zi. Dar să nu ne lăsăm înșelați de aparențe fiindcă, tot ca o șurubelniță, matricea are și potențialul de a-l răni pe cel care nu are suficientă îndemânare să o folosească. Cum? Păi, de exemplu, îl poate face să alerge de colo-colo ca o găină decapitată, cam ca pietonii din Piața Victoriei. Sau asemenea acelor părinți pe care îi întâlnesc în fiecare dimineață în drumul spre școală.

Și atunci, dacă toți aplicăm cam aceleași principii, de ce apar astfel de situații de haos? Ori matricea e inutilă, ori o folosim greșit. Inutilă sigur nu este, fiindcă altfel nu ar fi așa popularizată. Problema reală nu este CE?, ci CUM? folosim matricea. Mai precis dacă ținem cont de cele două „secrete” de utilizare ale sale:

• Lucrurile importante sunt rareori urgente, iar lucrurile urgente sunt rareori importante.
• Dacă nu îți stabilești singur ce e important sau urgent, o va face altcineva pentru tine.

Cele două principii ne arată că sunt rare situațiile în care ai de făcut ceva cu adevărat important și urgent în același timp. Așa că, dacă ți-ai făcut un obicei din a fi în permanență ocupat, sigur ai o problemă în a-ți evalua scopurile, obiectivele, sarcinile. Cel mai probabil, lași pe altcineva să o facă în locul tău: familia, angajatorul, biserica, mass-media sau mai știu eu cine. Bineînțeles că acel altcineva o face în favoarea lui, nicidecum a ta. Sau, chiar dacă nu e egoist, tot o face prost. Niciun soț, șef, coach, consilier, psiholog, guru sau preot nu are soluții cu adevărat bune pentru tine. Mare minune dacă au pentru ei înșiși: e suficient să îți astupi urechile la vorbele lor și să îți deschizi ochii la modul în care muncesc și trăiesc, ca să îți dai seama câtă valoare au rețetele lor. Ocazie cu care poți să arunci la coș și non-sensul ăla cu „fă ce zice, nu ce face popa”.

Fiindcă, orice ar spune alții, singurul expert în viața ta, ești tu. Deci oprește-te puțin din alergătură și vezi ce e cu adevărat important și urgent pentru tine.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp