Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Cea mai mare victorie a anxietății: să te convingă că tu nu suferi de așa ceva

Foto: Guliver/Getty Images

Multă vreme nici n-am realizat că sufăr de anxietate. Așa cum nici peștele nu mai dă vreo atenție apei care îl înconjoară dintotdeauna. Abia târziu am realizat că e ceva în neregulă, atunci când tulburarea de comportament a început să se manifeste deranjant pentru mine, la nivel fizic. Medicația m-a ajutat decisiv să-mi controlez anxietatea, acționând „de jos în sus”, de la nivel biochimic spre comportament. Dar mi-am dorit ceva mai mult de atât, ceva prin care să pun o distanță cât mai mare față de ea. Ceva complementar, care să acționeze de data asta „de sus în jos”, de la nivelul convingerilor spre viața de zi cu zi. Nesimțind nevoia vreunei psihoterapii, m-am îndreptat, previzibil, spre așa-numitul „self-help”.

Anxietate

De data asta, fără a repeta succesul avut cu medicația. Poate că datorită firii mele suspicioase, sau ținutului balcanic în care trăiesc, n-am putut scăpa niciodată de senzația că „self-help”-ul, cu toată esența lui anglo-saxonă, nu e altceva decât o colecție de povești demne de baronul Munchhausen. Cel care susținea că s-ar fi extras singur dintr-o mlaștină, trăgându-se de păr. Cine le da crezare n-are decât să se scalpeze singur.

Punând „self-help”-ul pe raftul ideilor cu care nu merită să-mi pierd timpul, mi-am căutat inspirația în viețile altora. În literatură. Dacă celebritățile au parte de biografii, muritorii de rând își găsesc locul mai ales în ficțiune. N-am făcut asta pentru a-mi descoperi trăsături în comun cu vreo mare personalitate, prin care să-mi auto-confirm vreo nu știu ce superioritate intelectuală. N-am căutat caut vreo rețetă de succes, fiindcă e mult mai probabil să găsesc idei utile în ce face vecinul meu, decât la vreun bogătaș de peste mări și țări cu care nu am nimic în comun. Nu o fac nici pentru că aș crede în destin.

Dar nu cred nici în liberul-arbitru, sau, cel puțin, nu în forma în care îl concepem noi azi. Da, trăim cu impresia că, măcar în teorie, avem libertatea să facem ce vrem; dar cât de liberi suntem să vrem... ceea ce vrem? Cât control avem asupra propriilor emoții? Dacă ar fi așa cum credem, am fi cu toții niște eroi plini de înalte idealuri, trăind extatic în al nouălea cer. Dar e suficient să te uiți în oglindă, sau în jurul tău, să vezi că lucrurile nu stau nici pe departe așa. Știința ne arată că lumea funcționează determinist, într-o rețea densă de relații cauză-efect. Altfel, nici n-ai mai putea citi rândurile de față, fiindcă legile fizicii pur și simplu nu ar mai exista.

Sunt conștient că un astfel de determinism ridică niște probleme etice insurmontabile azi. De exemplu, pune sub semnul întrebării întreg sistemul juridic. Ce sens mai au legile și pedepsele, dacă ne mișcăm pe traiectorii predeterminate ca niște mingi de biliard? Conceptul de liber-arbitru este la fel de indispensabil justiției, pe cât este sufletul, religiei. Negi sufletul, dispare religia. Negi autonomia individului, dispare justiția. Nu merg mai departe de atât, spun doar că ar putea fi o nouă revoluție în gândire de talia iluminismului.

Ei bine, taman acest determinism mă face să cred că am ce învăța din viețile altora. În particular, aspectele legate de lupta cu suferința psihică. Pilduitoare în acest sens mi s-au părut circumstanțele morții genialului matematician și filozof Kurt Godel, cel pe care Albert Einstein îl considera drept egalul său intelectual. Ei bine, Godel a murit de... foame. La propriu, nu la figurat. Și nu din cauza nerecunoștinței contemporanilor, ci a propriei sale paranoia.

Deși a fost considerat drept cel mai mare logician după Aristotel, Godel credea în fantome; era terorizat de ideea că va fi otrăvit de gazele ce asigurau funcționarea frigiderului; refuza să iasă din casă atunci când în oraș soseau anumiți colegi matematicieni, de teamă ca aceștia să nu-l asasineze.

În ultimii ani ai vieții avea halucinații și se simțea urmărit de forțe întunecate. Temându-se că va fi otrăvit, a refuzat să mai mănânce. În certificatul său de deces, cauza morții este consemnată drept „malnutriție și inaniție”, cauzată de o „tulburare de personalitate”. Da, e povestea tragică a unui om excepțional. Dar ne privește pe toți. Nu cred că geniul ar trebui tratat ca un mutant. Excepționalitatea se manifestă doar într-un domeniu, altfel e un om obișnuit. Nu cred că geniul mănâncă sau doarme genial, sau își trăiește suferința altfel decât restul lumii.

Acum vă invit să reflectați asupra tulburărilor noastre de comportament, ale oamenilor obișnuiți. Tulburările „de toate zilele”, despre care noi credem că îi afectează doar pe ceilalți. Cele ce fac un mic infern nu doar din viața noastră, ci și a celor din jur, familie și colegi. Zi de zi, ani la rând. Cele pe care le înecăm în alcool, workaholism și violență domestică. Cele pe care refuzăm să acceptăm că le avem. Sau, dacă acceptăm, refuzăm să le diagnosticăm. Sau, dacă le diagnosticăm, refuzăm să le tratăm. Sau renunțăm la tratament în secunda în care ne simțim un pic mai bine, doar pentru a cădea și mai jos.

Dacă nici cel mai mare logician nu și-a putut niciodată depăși anxietatea, de ce am crede noi că suntem în stare să facem mai bine față singuri, fără ajutorul medicinei?

De fiecare dată când ne auto-asigurăm că, în ciuda a ceea ce spun cei din jur, „n-avem nici o problemă” în plan mental, să ne întrebăm cine face, de fapt, afirmația asta, și despre cine. O face... propria-ne minte. Despre sine. Deci e o afirmație cel puțin suspectă, cât timp nu e confirmată măcar de un specialist. Altfel spus, mai din popor, „lauda de sine nu miroase a bine!”

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Câtă dreptate ai! Și eu mă lupt, de foarte puțin timp, cu frumoasele simptome ale anxietății.. crezând că voi putea face față fără medicamente. Totuși... la fel ca și tine, recunosc că este foarte greu... dar, din fericire, nu întrutotul imposibil.
    • Like 0
  • Alien check icon
    Nu cred că fricii, dezgustului, convingerilor religioase sau intolerantei se poate răspunde cu un apel la rațiune. Argumentele trec pe lângă oamenii ăștia. Iar numărul lor creste într-o tara din ce în ce mai bigota, mai inculta și mai analfabeta. Și deși se pretind credincioși, romanii sunt din ce în ce mai egoiști și mai dezbinați. Intoleranta nu se manifesta doar la înclinații sexuale ci și opțiuni politice, clase sociale, etnii, religii, ageism asa cum scrie în articol etc.
    • Like 0
  • Buna Razvan, Sorry, e un talmes balmes in ce scri referitor la anxietate. Te referi la baronul Munhausen, dar el a intrat in mlastina cu picioarele, nu cu capul. Pe cand anxietatea si starile psihice sunt induse de minte si nu de corp. Si daca e asa, nu mintea ar trebui sa iasa singura din asta?
    • Like 0
  • Gravity check icon
    Am trăit două episoade psihotice în viață. La primul am sfârșit internat în spitalul de psihiatrie (3 săptămâni). La al doilea, un mic punct în oceanul gândurilor mele a rămas nealterat de psihoză. Era punctul de contact cu realitatea. M-am agățat de el, și, gradual, punctul a devenit ocean (oceanul de halucinații (re)transformat în realitate). În acest caz atenția persistentă m-a ridicat din mlaștină,. Dar, am învățat "pe pielea mea" că atenția persistentă este o sabie cu două tăișuri: la fel de bine te poate extrage din realitate și arunca in lumea halucinațiilor.

    Vă doresc sănătate!

    PS.
    "I remember when
    I remember, I remember when I lost my mind
    There was something so pleasant about that place
    Even your emotions have an echo in so much space

    And when you're out there, without care
    Yeah I was out of touch
    But it wasn't because I didn't know enough
    I just knew too much

    Does that make me crazy?
    Possibly"
    Gnarls Barkley - Crazy

    https://youtu.be/U0EW0s1fN-8
    • Like 0
    • @ Gravity
      Contextul e cel care "exprima" completul ("oceanul"/nemarginirea).
      Altfel, nu se observa "echilibrul" ...
      Restul (observat) tine de un posibil amuzament pentru probabile incercari elucubrative, posibil a fi schimbate, de exemplu, cam peste vreo 200 de ani.
      "Ha ha ha bless your soul
      You really think you're in control?
      Well, I think you're crazy ..." :)
      Pana atunci, psihologia fara credinta umanitatii inseamna deznadejde in eternitate.
      • Like 0
  • Un text insuficient de "zbarlit" cu negatii surprinse prin "afirmatii" care ar putea combate chiar si absurdul :) Ceva mai elocvent si deloc surprinzator ar fi raspunsul la intrebarea: confirmarea unui specialist ar trebui sa se adevereasca (tot) prin ... iubire?
    https://www.youtube.com/watch?v=_R5xNjBDAIE
    .
    • Like 0
  • Mr.Oh check icon
    Wooow. Cu o minte asa complicata drumul spre anxietate e asigurat oricui. Lucrurile sunt simple, mintea le complica. Determinism, filosofie, efortul suprem de a cuprinde infinitul si necunoscutul intr-o multime finita de celule gri este sortit esecului. Si aceste esec conduce la anxietate.

    Asta in cazul in care nu acceptam faptul ca noi, toti oamenii, ne-am nascut cu o deficienta fundamentala ce nu exista in regnul animal. Anxietatea.

    Jumatate animale necuvantatoare, cu instincte, si jumatate fiinte "superioare", dotate cu minte, si ratiune, cu un univers al gandurilor si cu memorie psihologica, ne zbatem intre cele doua lumi. trasi de instincte sa fim animale si impinsi de ratiune si intuitie fim "superiori".

    Rupti in doua, blocati, nici animale adevarate si nici fiinte rationale desavarsite eliberate de aceasta aspiratie, ne zbatem cu anxietatea ca nu vom ajunge sa "fim" cu adevarat. ne luptam cu "devenirea" noastra si asta ne sperie.

    Iar aceasta anxietate naturala, fireasca, o anxietate care iti spune ca esti mai mult decat o bucata de carne, mai mult decat un animal, te avertizeaza de cate ori stagnezi in evolutia ta. Pentru ca teama este un mecanism de avertizare ce nu poate fi ignorat. Iti spune cu ce te confrunti. Poti fugi sau poti lupta. Poti fugi si te abandona, in nesfarsite placeri, si mecanisme de distragere a atentiei, munca, alcool, nesfarsite dependente si dorinte ce trebuie satisfacute. Poti fugi de tine si de realitatea ca esti fiinta umana cu nevoi mai inalte decat un animal.

    Sau poti sa-ti confrunti anxietatea si sa-ti vez de drum, pas cu pas,

    Filozofia nu ajuta, E o alta forma de a-ti ocupa mintea ca sa nu vada ceea ce e evident. Sa ramana la suprafata fiintei umane. O alta fuga din fata adevaratei probleme. Suntem fiinte abisale si ne e frica sa descoperim aceasta. Fiindca nu e nimic de inteles si chiar de ar fi nu poate fi inteles. Trebuie trait. Si aceasta presupune confruntare cu tine insuti, Curaj sa te vezi asa cum esti si nu cum ti-ai dori sau cum si-ar dori altii sa fii. Sa accepti limitele tale chiar daca nu ai vrea sa le ai. Sunt multe lucruri pe care nu vor oamenii sa le afle despre ei inisisi. Si fiindca nu vor, le e teama sa afle, sa aprofundeze, si raman superficiali, Pana in ziua cand anxietatea nu loe mai da pace. Atunci incep sa devina profunzi.

    • Like 0
    • @ Mr.Oh
      D check icon
      Nu știu ce înțelegeți prin filosofie când spuneți că nu ajută, având în vedere că filozofați în comentariul scris. Greșit, dar totuși, filozofați.
      • Like 0


Îți recomandăm

iziBAC

„Am primit mesaje după ultima sesiune de Bac, pe unul dintre ele chiar l-am postat. Era o fată care nu a putut să se pregătească pentru biologie și a învățat la această materie doar cu iziBAC și în contextul acesta a luat 9.20”, povestește Adrian Stratulat.

Citește mai mult

RacketPal

„Două luni am făcut research, am vorbit cu peste 500 de oameni. I-am găsit pe grupuri de Facebook, m-am dus la terenuri. Am făcut un sondaj și peste 70% aveau aceeași problemă ca și noi”, spune unul dintre fondatori.

Citește mai mult