„În România încă nu am definit ce înseamnă o școală bună”. Doi profesori de matematică, despre goana după un colegiu de top, obsesia meditațiilor și adevăratul rol al școlii

Foto: Inquam Photos/ George Călin

În România, elevii dau poate cel mai greu examen din viața lor la vârsta la care sunt cel mai puțin pregătiți pentru o experiență de asemenea intensitate, la finalul clasei a VIII-a. Extremele sunt la ele acasă. În timp ce în mediile dezavantajate mulți elevi nu au șansa la o educație care să le asigure măcar o notă de trecere, alții ajung să treacă printr-un proces intensiv de meditații și să trăiască cu spaima că, în urma examenului, vor pierde la sutime locul într-un colegiu de top. Dar ce înseamnă până la urmă un colegiu de top? Cum ajunge o școală să fie considerată bună? „Nu pot să trec de ideea că în România încă nu am definit ce este o școală bună. Am prieteni care au copii la colegiile naționale. aici, în București. Nu vreau sa generalizez, depinde de experiența fiecăruia. Dar uneori chiar mă gândesc când ascult poveștile lor: este aceasta cu adevărat o școală bună? Întrebarea de bază este: Ce fel de valori oferă această școală?”, spune profesoara de matematică Daniela Vasile. În aceeași măsură, ar trebui să ne gândim la care sunt acele calități care stau la baza definiției profesorului bun. „În prima școală din străinătatea în care am lucrat, era o profesoară de franceză, ai cărei elevi au luat note maxime la examenul de la finalul clasei a X-a. Deci credeai că, wow, e o profesoară foarte eficientă, foarte bună. Dar apoi, în clasele a XI-a și a XII-a, nimeni nu a mai ales franceza pentru că i-a înnebunit. Se poate întâmpla să fii atât de concentrat pe rezultatele examenului, încât nimănui să nu-i mai placă materia pe care o predai”, subliniază Daniela Vasile, care încearcă să le stimuleze mereu copiilor curiozitatea pentru matematică.  

Este nevoie să formezi profesorii pentru a-i ajuta pe elevi să descopere frumusețea matematicii, așa cum este nevoie să atragi oameni valoroși în sistemul de educație. Acest lucru reprezintă însă o provocare în toată lumea. „Nu există suficiente recompense pentru a deveni profesor, în special de matematică, o expertiză atât de utilă în atât de multe domenii, foarte căutată. (...) Nu știu ce se întâmplă în România, dar în America sunt două probleme. Salariile nu sunt bune, se spune chiar că nu poți supraviețui dacă ai doi profesori în familie. Și cealaltă problemă este cea a prestigiului. Eu am lucrat la fundația națională pentru științe, conduc un centru de excelență, dar, de fapt, consider că expertiza mea este în predarea la clasă. Dacă le spun oamenilor că sunt profesor, ei mă văd ca pe cineva care nu are idei proprii, care nu-i poate direcționa pe alții”, explică Mark Saul.

Citiți și prima parte a interviului: Care e problema cu predarea matematicii în România? Daniela Vasile: „Profesorii români înțeleg cu adevărat matematica. Din păcate, nu sunt pregătiți să o predea”. Mark Saul: „Matematica nu e despre răspunsuri, ci despre modul în care obții răspunsurile”

• Dr. Mark Saul este autor al mai multor lucrări de specialitate. conduce la New York un centru de excelență în matematică, este arbitru al olimpiadelor internaționale de matematică și are o lungă experiență în pregătirea profesorilor pentru predarea acestei materii. Dr. Daniela Vasile este Director of Learning, la Avenor College din București, e consultant internațional educațional pentru programele Bacalaureat Internațional și consultant pentru programul Gifted and Talented la City University în Hong Kong. Totodată, ea lucrează de mulți ani în parteneriat cu Council of International Schools – o organizație care evaluează și acreditează școli din toata lumea. Cei doi au participat recent la festivalul de educație matematică DataMathLab, organizat de Aspire Teachers, o organizație care pregătește profesorii români pentru a preda matematica într-un fel care să îi ajute pe copii să-și dezvolte capacitatea de a gândi. Într-o discuție cu Republica ei au vorbit, alături de Măriuca Morariu, directoare executivă a Aspire Teachers, despre criza de profesori de matematică existentă la nivel internațional, dar și despre cum ar putea fi rezolvate tensiunile dintre părinți și profesori care afectează deseori procesul educativ.

„Ești doar profesor? Ai un doctorat în matematică și ești doar profesor?”

În România există o problemă legată de tinerii absolvenți care nu mai vor să devină profesori, iar situația la matematică este în mod special îngrijorătoare. Care este situația în Statele Unite?

Mark Saul: Acest lucru se întâmplă în toată lumea. Nu există suficiente recompense pentru a deveni profesor, în special de matematică, o expertiză atât de utilă în atât de multe domenii, foarte căutată. Sunt câteva lucruri pe care încercăm să le facem. Unul este să dăm argumentul idealist: oh, e minunat să fii profesor, să vorbești cu copiii, dar acesta nu funcționează pe scară largă. Pe de altă parte, am avut mulți foști elevi care au renunțat la domeniul bancar sau la cel al asigurărilor și au acceptat o reducere a salariului pentru a deveni profesori. Ceea ce se întâmplă de obicei este că acești oameni devin profesori buni, dar sunt luați apoi de la clasă pentru a deveni formatori de profesori sau cercetători sau altceva. Nu știu ce se întâmplă în România, dar în America sunt două probleme. Salariile nu sunt bune, se spune chiar că nu poți supraviețui dacă ai doi profesori în familie. Și cealaltă problemă este cea a prestigiului. Eu am lucrat la fundația națională pentru științe, conduc un centru de excelență, dar, de fapt, consider că expertiza mea este în predarea la clasă. Dacă le spun oamenilor că sunt profesor, ei mă văd ca pe cineva care nu are idei proprii, care nu-i poate direcționa pe alții. Dar ceea ce fac provine tocmai din expertiza mea la clasă.

Daniela Vasile: Am primit de câteva ori o întrebare care m-a deranjat foarte mult. Pentru că am un doctorat în matematică, am fost întrebată: Ești doar profesor? Ai un doctorat în matematică și ești doar profesor? Am întrebat: Ce vrei să spui cu doar? Este alegerea mea. Am lucrat la Universitatea din București și am renunțat pentru că îmi doream să lucrez ca profesor pentru a face o diferență. Asta e o ocupație foarte prestigioasă și sunt foarte mândră. Sunt mândră de elevii mei.

Sunt mândră de un fost elev care m-a invitat pe Zoom la teza sa de doctorat de la Princeton, luna trecută. Sunt foarte mândră de o fată al cărei tată a murit, iar ea era în clasa a șasea și ajunsese să aibă rezultate foarte slabe. Am lucrat cu ea din ianuarie până în iunie și a luat nota maximă la matematică. Atunci când ești profesor, transformi vieți.

Cred că, pentru mine, acest lucru face o diferență uriașă. Deci sunt de acord cu ceea ce spune Mark, că doar atunci când ridicăm prestigiul profesorului, putem schimba lucrurile.

Mark Saul: Aș mai aminti ceva. Eu am predat la un liceu foarte bun și erau copii foarte preocupați de testele SAT, iar la începutul carierei mele, un elev m-a întrebat, care au fost scorurile tale? I-am spus, iar replica sa a fost: cum de cineva cu rezultate atât de grozave a ajuns să fie doar profesor? Nu le-am mai spus elevilor niciodată care au fost rezultatele mele.

Măriuca Morariu: Ai nevoie de mai mulți profesori pasionați, pentru a transmite dragostea față de această meserie. Cred că există încă o dragoste pentru matematică și că tinerii merg să studieze acest domeniu, din pasiune, dar pur și simplu nu aleg să predea din cauza adversității pe care o întâlnesc în societate. 

Există un fel de ură societală față de profesori. Și nu e vorba doar de salarii, care știu că vor crește, la fel cum au crescut cele ale medicilor. Este vorba mai ales despre creșterea respectului față de profesori și de toate valorile care înconjoară demnitatea de a fi profesor. Astfel încât în final să nu mai spui: sunt doar un profesor, ci sunt profesor și asta este tot. Ar trebui să fie suficient. Și, de asemenea, cred că fiecare dintre noi poate face mai mult în ceea ce privește felul în care relaționăm cu profesorii. Toți vrem ca elevii să ia note mari la examene și șă își atingă potențialul. Suntem în aceeași barcă și nu ne vedem ca fiind în aceeași barcă. La nivel de societate, avem o problemă legată de încredere, aceasta este o trăsătură culturală de pe vremea comuniștilor când societatea era fragmentată. Acum nu prea avem scuze pentru asta, mai ales când granițele s-au deschis. Locuiesc în străinătate, în Glasgow, din 2016, fac naveta între Marea Britanie și România și consider asta un privilegiu. Și știu că sunt mulți oameni, oameni din generația mea, care pot contribui de oriunde s-ar afla. De exemplu, în programul Aspire Teachers, am adus unele dintre cele mai bune minți care fac studii postdoctorale la Londra de meteorologie sau genetică, pentru a le vorbi copiilor din zonele rurale. Cei mai mulți dintre ei nu au idee ce face un genetician sau care este sistemul global de date care ajută la predicția vremii. Și este fascinant cum poți folosi matematica pentru a ajunge la aceste rezultate.

Ca profesor, nu dau vina pe părinți, ei își doresc mereu tot ce este mai bun pentru copilul lor. Profesorii vor de asemenea ce este mai bun pentru elevii lor. Cred că există o lipsă de comunicare, iar această lipsă de comunicare vine și din lipsa de claritate provenită din politicile noastre educaționale. 

Trăim într-o societate divizată și în educație avem deja niște falii părinți versus profesori, profesori versus elevi. Cum ieșim de aici, cum poate fi creat un parteneriat sănătos între părinți și școală?

Daniela Vasile: Ca profesor, nu dau vina pe părinți, ei își doresc mereu tot ce este mai bun pentru copilul lor. Profesorii vor de asemenea ce este mai bun pentru elevii lor.

Cred că există o lipsă de comunicare, iar această lipsă de comunicare vine și din lipsa de claritate provenită din politicile noastre educaționale. Lipsa de claritate este cea care deteriorează relațiile inter-sociale. Toată lumea vine în această poveste, în jurul copilului, dorind să facă bine, dar nu există o viziune comună.

Trebuie să le spunem clar părinților care este miza a ceea ce facem la ora de matematică. De ce ne schimbăm felul în care predăm matematica? Ce rost are să înveți matematica? Ei se bazează pe ceea ce știu și ceea ce știu ei este bazat pe experiența lor anterioară din școală. Prin urmare, vor ca lucrurile să fie la fel, pentru că nu au văzut altceva și nimeni nu le-a arătat nimic altceva.

Perioada în care am lucrat în Hong Kong a fost o inspirație pentru mine, pentru că într-o școală cu 1.500 de elevi am schimbat complet modul în care făceam matematică și am implicat părinții. La început fost o experiență dureroasă pentru mine, pentru că eu conduceam eu departament de 15 persoane și în momentul în care am renuntat la manuale am primit sute de e-mailuri de la părinți care se plângeau. Mi-am dat seama că am schimbat lucrurile, dar nu le-am spus ce plănuim să facem. Așadar, am făcut un atelier pentru părinți care a avut mare succes. Concluzia este că trebuie să le explicăm părinților și să îi aducem la bord alături de noi. Dar pentru a-i aduce la bord, trebuie să fim pregătiți noi, ca profesori, să stăm în fața lor și să le explicăm clar: aceasta este direcția, asta vom face, să o facem împreună. Și pot garanta că nimeni nu va spune nu.

Adevărata responsabilitate a unui director de școală

Care este rolul autorității în acest proces? Pentru că avem directori, avem inspectorat, miniștri.

Daniela Vasile: Din păcate, în general, în România, directorii școlilor sunt foarte implicați în sarcini administrative. Am făcut în Marea Britanie un curs pentru directorii de școală, aceasta este o calificare și eu sunt calificată ca director de școală. Și am învățat la acest curs că, în calitate de director de școală, sunt responsabilă de curriculum și sunt responsabilă să asigur calitatea predării și învățării.

În școala românească, directorii ar dori să facă asta, pentru că au fost profesori la clasă la un moment dat, dar e atât de multă muncă administrativă încât nu au timp să facă lucrurile importante. Și lucrul important este să cunoști elevii din școala ta. Să-i saluți dimineața la ușă. Un director mi-a povestit că, dacă merge prin școală, simte că sunt zile la școală cu energie joasă și zile cu o energie mare. Și mi-a spus că trebuie să mergi prin școală și să simți energia.

Te uiți la fețele elevilor și vezi că unul este abătut. Trebuie să îl întrebi ce face, poate s-a întâmplat ceva. Sau poate are nevoie de o încurajare.

Ce se întâmplă cu elevii care nu obțin rezultate atât de bune?

Daniela Vasile: Există în școli niște profesori care sunt considerați profesori buni și unii profesori nu sunt considerați profesori la fel de buni. Toți sunt buni, dar unii sunt mai experimentați decât alții, să spunem. Și ce se întâmplă cu ei? Cei considerați profesori cu experiență sunt alocați elevilor considerați buni. Acești elevi vor învăța oricum, deseori și datorită familiilor și a background-ului. Dar dacă vrei să crești această țară, trebuie să te gândești unde trebuie, de fapt, să aloci profesorii cu cea mai mare experiență. În China au un sistem și dacă ești profesor senior, care este cel mai experimentat, trebuie să predai, cred că doi-trei ani într-un oraș și al patrulea an mergi în mediul rural, e obligatoriu. Și apoi te întorci la tine acasă și apoi te duci din nou un an ca să-i înveți și pe alții.

Se poate întâmpla să fii atât de concentrat pe rezultatele examenului, încât nimănui să nu-i mai placă materia pe care o predai.

Ce înseamnă un profesor bun? Uneori sunt considerați profesori buni oameni care pun o mare presiune pe copii pentru a obține rezultate, nu neapărat cei care-i ajută să învețe cum să învețe.

Daniela Vasile: În prima școală din străinătatea în care am lucrat, era o profesoară de franceză, ai cărei elevi au luat note maxime la examenul de la finalul clasei a X-a. Deci credeai că wow, e o profesoară foarte eficientă, foarte bună.

Dar apoi, în clasele a unsprezecea și a douăsprezecea, nimeni nu a mai ales franceza pentru că i-a înnebunit.

Se poate întâmpla să fii atât de concentrat pe rezultatele examenului, încât nimănui să nu-i mai placă materia pe care o predai. Și duci o luptă foarte puternică cu tine însuți de-a lungul anilor, iar pe măsură ce înaintezi în ani cred că trebuie să înveți cum să-ți păstrezi valorile. Am avut elevi despre care știam că, dacă-i împing mai mult, vor obține rezultate mai bune. Dar știam și că mă vor urî și vor urî matematica. Și a trebuit să fac o alegere, cel mai bine e să discuți cu ei: - Vrei să ajungi acolo? Dacă nu vor, ne păstrăm relația bună, amintirile noastre bune. Ceea ce-ți rămâne din școală peste ani nu sunt notele, e relația cu profesorul și relația cu matematica. Acestea te fac să vrei să continui.

Domnule Mark Saul, ați avut aceeași experiență?

Mark Saul: Oh, rezonez în mod profund cu ceea ce spune Daniela. Lucrez mult cu matematicieni, cu cercetători, iar mesajul pe care îl am pentru ei, de obicei, este foarte aproape de ceea ce spunea ea. Trebuie să cunosc matematica, dar trebuie să cunosc și elevul. Mai mult, trebuie să-mi iubesc elevii. Trebuie să-i întâlnesc pe elevi acolo unde se află. Deci relația mea cu elevul este vehiculul cu care livrez greutatea matematicii.

Dar când vorbesc cu profesorii, este invers. Lor le spun: De ce predau matematica? De cele mai multe ori, elevii nu vor folosi chestiile astea despre simplificarea radicalilor, despre numerele complexe. De ce o predau?

Și răspunsul meu pentru profesori este: că vreau să le construiesc încrederea. Vreau ca ei să vadă că matematica este ceva cu care își pot folosi mintea, că sunt perfect capabili să înțeleagă orice își doresc. Deci, ceea ce spun este că predarea matematicii este vehiculul pentru furnizarea conținutului, care este conținutul emoțional.

„Nu știu ce înseamnă un liceu bun. Când ne gândim dacă o școală este bună sau nu, la ce ne uităm?”

Recent s-a desfășurat Evaluarea Națională, poate cel mai important examen prin care o persoană trebuie să treacă, mai ales că el are loc la o vârstă fragedă, de 14-15 ani. Miza lui pare uriașă, accederea într-un liceu bun, un colegiu național de top. Ce părere aveți despre felul în care se desfășoară experiență?

Daniela Vasile: Nu știu ce înseamnă un liceu bun. Când ne gândim dacă o școală este bună sau nu, la ce ne uităm? În general, noi ne uităm la rezultatele la examenele finale. Școala X e pe primul loc, școala Y e pe locul doi.

Dar există o mulțime de lucruri dincolo de rezultate. O modalitate mai bună de a privi, ceea ce nu o facem în România, este să analizăm ceea ce se numește valoare adăugată. Câtă valoare adăugă această școală?

Este mult mai dificil să aduci un copil de la nota 5 la nota 6, într-o zonă rurală unde nu are ce să mănânce. Poate și-a pierdut tatăl sau tatăl lui este în străinătate să lucreze, să le trimită bani. Locuiește la 15 km de școală și merge pe jos la cursuri în fiecare zi. Este mult mai greu să aduci un copil de la 5 la 6, decât să aduci un copil într-un dintr-un colegiu național, cu o situație familială bună, de 9,50 la 10. Așa că îi pierdem din vedere pe acești profesori care lucrează din greu cu copiii pentru a-i face să-și depășească condiția socială și pentru a le oferi un viitor.

Nu prea pot să răspund la întrebare, pentru că nu pot să trec de ideea că în România încă nu am definit ce este o școală bună. Am prieteni care au copii la colegiile naționale aici, în București. Nu vreau sa generalizez, depinde de experiența fiecăruia. Dar uneori chiar mă gândesc, când ascult poveștile lor: este aceasta cu adevărat o școală bună? Întrebarea de bază este: Ce fel de valori oferă această școală? Este o școală incluzivă? Văd multă valoare în incluziune, în faptul că un copil este într-o clasă în care vede și apreciază că a fost norocos în viață să obțină ceea ce are. Într-o clasă în care el poate aprecia diversitatea sub toate formele ei. Pentru că atunci când va merge în viață, va întâlni diversitatea. Așa că, dacă nu îi dăm ocazia să învețe la școală ce este diversitatea și cum să reacționeze în fața ei, ce fel de adult va fi?

Paradoxul meditațiilor: care e rostul în a-i oferi copilului mai mult din ceea ce face deja și nu-i place?

Și ultima întrebare: care credeți este impactul sistemului generalizat de meditații asupra educației din România?

Daniela Vasile: Există meditatori care fac bine unui copil și meditatori care îi fac mai puțin bine unui copil. Întrebarea este: de ce faci meditații? Dacă te-ai întors în România, să zicem, din altă țară, și ai nevoie să te pui la punct cu româna, cu matematica, pentru că sistemul e diferit, e ceva.

Dar care e rostul a-i oferi copilului mai mult din ceea ce face deja și nu-i place? Părinții din Hong Kong sunt foarte asemănători cu părinții din România. Un părinte de acolo mi-a spus: copilul meu face meditații și notele lui sunt aceleași. Care este ideea atunci?

Uneori meditatorul s-ar putea să folosească metode diferite de cea folosită la școală și copilul va fi derutat. Uneori, meditatorul poate fi foarte procedural în predarea matematicii și poate fi confuzant pentru un copil.

Cred că trebuie să te întrebi ca părinte: de ce vrei să duci copilul la meditații?

Mark Saul: Am predat într-un district școlar cu rezultate bune pentru o vreme și în jur de 30% dintre copii aveau meditatori. Cred că, așa cum spunea Daniela, depinde de intenția cu care începi să faci meditații și de ceea ce face mediatorul. Ceea ce le spuneam mereu părinților este să încerce să vadă ce se întâmplă în timpul lecțiilor private. Cine ține creionul? Dacă îl ține meditatorul, nu e în regulă. Elevul ar trebui să țină creionul în 90% din timp, să lucreze singur.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp