Foto: Guliver Getty Images
În momentul în care scriu acest text mai sunt numai câteva ore până la ora oficială a Brexit-ului. În mod deliberat şi oarecum neobişnuit pentru o seară de vineri mi-am făcut cumpărăturile devreme, m-am întors acasă şi am tras „obloanele”. Nu voi deschide nici televizorul, nici site-urile de ştiri, ci voi termina de scris şi mă voi apuca de gătit pentru câţiva prieteni care vin mai târziu în vizită. Împreună am ales să ignorăm cu desăvârşire momentul de coşmar al Brexit-ului, ca şi când nimic semnificativ nu s-ar întâmpla în Marea Britanie. Adevărul este însă că toţi ne simţim groaznic de neputincioşi şi că atmosfera în mediile în care fiecare dintre noi lucrăm este una mai degrabă de priveghi. E drept că Oxford a fost unul dintre oraşele cele mai favorabile rămânerii Marii Britanii în Uniunea Europeană şi deci sentimentul de tristeţe ori resemnare în faţa unei realităţi crude este copleşitor. Prietenii mei britanici mă consideră norocos fiindcă am două paşapoarte, dintre care cel românesc atestă în continuare identitatea mea europeană, dar pentru mine acest fapt este doar o tristă consolare pentru că, în mod ironic, după ce am aşteptat ani de zile, „exilat” în lumea postcomunistă, ca România, ţara mea natală, să fie acceptată în UE, Marea Britanie, ţara mea adoptivă, urându-i-se cu binele, a decis să plece de bunăvoie din UE. Spre deosebire de o bună parte a românilor care trăiesc în Marea Britanie, eu nu am venit aici silit de motive economice. Am venit la studii postuniversitare, iar ca masterand şi, ulterior, doctorand o duceam probabil mai prost decât o dusesem în Bucureşti şi, deşi la început nu am fost entuziasmat de noua mea casă, în mai puţin de un an ştiam că nu pot trăi în altă parte. Aici am trăit libertatea de a fi eu însumi, aici am început o nouă viaţă şi în plan personal, şi în plan profesional, aici am devenit ceea ce nu aş fi putut deveni în România, şi măcar pentru atât îi sunt profund recunoscător acestei ţări, al cărei cetăţean şi sunt de aproape un an.
Referendum-ul din 2016 – prostie crasă sau strigăt de frustrare?
Totuşi, fericirea pe care o trăiam în bula academică a Cambridge-ului nu mi-a anulat nicio clipă simţul realităţii, mai ales că, spre deosebire de colegii mei mai tineri, aveam ceva mai multă experienţă de viaţă şi pricepeam politica un pic mai bine decât ei. Era suficient să ieşi din Cambridge vreo 20 de kilometri ca să înţelegi că pericolul Brexit-ului nu era o gogoriţă, aşa cum se credea la universitate, ci era cât se poate de real. De asemenea, era suficient să-ţi arunci ochii, dacă nu pe sondajele de opinie, care în 2016 înaintea referendum-ului deveneau din ce în ce mai îngrijorătoare, măcar pe comentariile cititorilor asupra acestui subiect în ziare şi tabloide foarte populare în Marea Britanie. Dar când viaţa ta înseamnă exclusiv cercetare în bibliotecă sau laborator, mers la conferinţe, seminare la facultate, cine formale în colegiu, city break-uri în Europa, iar lecturile tale extra-academice se rezumă exclusiv la Guardian sau Independent, riscul de a deveni social şi politic inept este uriaş. De aceea colegii mei au fost loviţi ca de un trăsnet de vestea că referendum-ul a trecut pe 23 iunie 2016. Urmărind înregistrarea progresivă a rezultatelor din acea noapte fatidică, am trăit una dintre experienţele cele mai urâte din viaţa mea, mai ales că anticipasem întrucâtva rezultatul final, deşi sperasem într-o minune: după ce tânjisem, ca atâţia români, să fac parte din UE, eram acum dat afară din UE chiar de către cei alături de care alesesem să trăiesc. Sentimentul de furie împotriva celor care au votat Brexit nu s-a atenuat nicidecum în ultimii trei ani şi jumătate, iar furia aceasta provine din faptul că o şleahtă de politicieni greţoşi şi populişti au exploatat fie naivitatea, fie prostia crasă a unei părţi însemnate a electoratului britanic, vânzându-i iluzia suveranităţii şi a independenţei de un duşman închipuit, care îi voia, chipurile, răul şi-i trimitea pe cap imigranţi est-europeni să-i fure joburile şi să-l ducă în sapă de lemn. Nu e mai puţin adevărat că mulţi dintre votanţii Brexit o duceau şi o duc foarte prost, dar o duc prost nu din cauza UE, ci din cauza propriilor politicieni şi mai cu seamă a politicienilor conservatori, aflaţi la putere în ultimii zece ani, a căror grijă nu este nicidecum bunăstarea celor din păturile de jos ale societăţii. Săracii şi şomerii din nordul Angliei sau din orăşelele de pe coasta de sud-est, needucaţi, lipsiţi de orice orizont şi abandonaţi în braţele propriei neputinţe, şi-au folosit votul pentru a-şi striga frustrarea, dar, abil manipulaţi de un Nigel Farage sau Boris Johnson, au identificat greşit duşmanul în UE şi în imigranţii europeni care ar fi venit cu scopul nedeclarat de a se îmbogăţi pe spatele britanicilor şi de a le distruge acestora modul de viaţă tradiţional. Dintr-o dată ceea ce era, de bine de rău, până în 2016, inacceptabil a devenit o virtute: a fi xenofob nu mai era ceva de ruşine, ci un act patriotic, a ataca şi a înjura imigranţii pe stradă sau în metrou nu mai era o fărădelege, ci un act al libertăţii de opinie. Fiindu-le mârşav exploatate fricile primare ce au declanşat, la rândul lor, un rasism greu de negat, aceşti oameni au votat crezând sincer că Uniunea Europeană cu „stupida” ei libertate de mişcare era inamicul suprem care se punea contra fericirii lor.
Brexitul – un purgatoriu necesar pentru o societate bolnavă de nostalgie
Desigur, nu toţi cei care au votat Brexit sunt proşti sau naivi, deşi votul acestora a fost hotărâtor. Mulţi, dacă nu chiar majoritatea votanţilor Brexit, şi-au dorit ruperea de UE pentru că se cred speciali, pentru că nu au suportat „ruşinea” de a sta la aceeaşi masă cu pulimea din fostele ţări comuniste, pentru că visează în continuare la gloria apusă a fostului Imperiu Britanic şi-şi cultivă în chip deliberat această nostalgie a unor vremuri aşa-zise de aur. Astfel de sentimente, conştiente la unii, inconştiente la alţii, există fără doar şi poate pentru că această ţară nu a acceptat sau procesat niciodată doliul destrămării fostului Imperiu: nu a existat, până de curând, nicio discuţie publică, în afara spaţiului academic, a moştenirii imperiale şi a bagajului / balastului pe care aceasta îl presupune. Încântaţi de Shakespeare, Newton şi Regina Victoria, mândri nevoie mare de realizările, altminteri incontestabile, ale democraţiei britanice şi îndrăgostiţi de lira sterlină, nostalgicii au crezut că UE împiedică Marea Britanie să se dezvolte şi să-şi atingă potenţialul maxim. Şi aceştia au crezut sincer în visul lor, după cum ceilalţi au crezut sincer că imigranţii europeni le fură joburile. De fapt, aceasta şi este marea tragedie a Brexitului: că este rezultatul unui onirism imbecil şi toxic în acelaşi timp, al unui un vis care pentru cei lucizi a devenit coşmar, dar din care ceilalţi refuză să se trezească. Pentru a se trezi au nevoie şi unii, şi alţii de purgatoriul Brexitului, au nevoie să revină cu picioarele pe pămănt şi să înceapă lungul proces terapeutic al eliberării de complexul de superioritate nostalgică ce-i împiedică să fie fericiţi şi-i îmboldeşte să caute duşmani închipuiţi în Europa. Când se vor fi trezit, eliberaţi în sfârşit de sub jugul „dictaturii” UE, vor avea şansa de a descoperi cine sunt cu adevărat, deşi aceasta a dus la o fractură socială pe care nu o văd vindecată prea curând.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Pe malul drept al Tamisei, adepții Brexit-ului jubilau cântând "Oda bucuriei" a lui Beethoven care, (sic!) este imnul Uniunii Europene, în vreme ce pe malul stâng, susținătorii rămânerii în UE, protestau în acordurile Simfoniei a IX-a, a aceluiași rebel magnific !
După ce a tras 46 de ani de hățurile de la căruța Europei, majoritatea britanicilor a votat în favoarea brexitului. Cu ocazia acestui eveniment, în 31 Ianuarie 2020, pe cele două maluri ale Tamisei s-au adunat mulțimi de oameni, unii să sărbătorească ieșirea din UE, alții să protesteze împotriva părăsirii UE. Cei ce sărbătoreau, oameni trecuți de prima tinerețe, cu mentalități naționalist conservatoare și chiar nostalgici ai perioadei de glorie a imperiului Britanic, înfășurați în drapelul UK, al căror principal argument motivațional era legat de faptul că "s-au săturat să primească ordine de la Bruxelles", de cealaltă parte, tineri entuziaști, dinamici și progresiști, fluturând steagul albastru cu steluțe galbene al UE, își manifestau regretul și frustrarea generată de Brexit. Dezamăgirea lor rezidă în faptul că generațiile de vârsta a 2-a și a 3-a, le-au îngrădit libertatea de mișcare, contribuind la cultivarea sentimentelor de segregare și rasism față de spațiul european. Societatea britanică, în ansamblul ei, e mai divizată ca niciodată. Scoția și Irlanda de Nord doresc rămânerea în UE, în vreme ce galezii și britanicii, fix contrariul. Va fi interesant de văzut cum va evolua acest conflict și care va fi prețul plătit de Marea Britanie. Clasa politică britanică, majoritar conservatoare, speră într-o mai mare apropiere față de administrația americană. Vom vedea, în anii ce vin, dacă mișcarea Londrei de a schimba hățurile de la căruța europeană cu lasoul de cowboy al Washington-ului va fi de bun augur pentru cetățeanul britanic.
A. Uniunea Europeană.
„Uniunea Europeană (UE) este o uniune economică și politică bazată pe Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) și pe Comunitatea Economică Europeană (CEE),Inima UE, este piața unică europeană . Aceasta este o zonă economică cu politici comune privind reglementarea produselor, precum și libertatea de mișcare a bunurilor, capitalului, serviciilor și forței de muncă. De fapt, această piaţă unică se extinde dincolo de UE şi include alte trei state care nu sunt membre : Islanda, Liechtenstein și Norvegia. Republica Moldova negociază în prezent un Acord de Asociere, care cuprinde un Acord Aprofundat și Cuprinzător de Liber Schimb, pentru a oferi țării noastre un acces mai mare la piața unică a UE.
Legile UE afectează anumite aspecte ale suveranității statelor membre. Cu toate acestea , în toate aceste cazuri , statele membre au transferat în mod voluntar părți din suveranitatea lor către instituțiile europene pentru a construi o Europă mai puternică și mai eficientă.” Tot în „inima UE există un spațiu privilegiat, Spațiul Schengen, care „este o zonă de circulație liberă în Europa, conformă cu Acordul de la Schengen. Statele membre ale acestui spațiu au eliminat sau vor elimina controalele pentru persoane la frontierele dintre ele, astfel încât este (sau va fi) posibilă trecerea frontierei între oricare două asemenea state fără prezentare de acte de identitate și fără opriri pentru control.”. Statele membre ale UE au sesizat fragilitatea acestei construcții politice și „Pe 18 iulie 2003, proiectul final al tratatului constituțional (oficial Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa) pentru Uniunea Europeană a fost publicat în Praesidiumul Convenției pentru Viitorul Europei.Tratatul care instituie Constituția Europeană (TCE), în mod obișnuit denumit Constituția Europeană, este un tratat internațional care are ca scop crearea unei Constituții pentru Uniunea Europeană. Acest Tratat a fost semnat în 2004 de către reprezentanți ai Statelor Membre, dar două dintre acestea l-au respins ulterior prin referendum. Principalele sale scopuri au fost înlocuirea suprapunerilor existente în actualele tratate (vezi Tratatele Uniunii Europene) care alcătuiesc actuala "constituție" a Uniunii, să dea o formulă comprehensivă drepturilor omului pe teritoriul UE, și să fluentizeze procesul de luare a deciziilor în actuala organizație de 25 de State Membre. TCE a fost semnat de către reprezentanți ai Statelor Membre pe 29 octombrie 2004, și a fost supus procesului de ratificare de către Statele Membre până când, în 2005, votanții francezi (29 Mai) și olandezi (1 Iunie) l-au respins în cursul referendumurilor. Eșecul înregistrat de constituție în a câștiga sprijinul popular în aceste două țări a făcut ca și alte țări să amâne sau să oprească procedura de ratificare, iar actualmente viitorul Constituției este foarte incert. Dacă ar fi fost ratificat, Tratatul ar fi intrat în vigoare pe 1 noiembrie 2006. Începând din Mai 2006 Tratatul Constituției Europene este ratificat în următoarele țări: Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Slovacia, Slovenia și Spania.”
B. Federația de state.
Federația este compusă dintr-un număr de state care se autoguvernează, care sunt unite la nivel de guvern federal. În orice federație, spre deosebire de un stat unitar, guvernele autonome la nivel statal sunt definite constituțional, fiind protejate de orice intervenție unilaterală care ar putea fi luată la nivel federal. Statele unei federații (precum și cele ale unei confederații) mențin, de asemenea, și suveranitatea politică, pe care nu o cedează statului federal. Statele federative se deosebesc de statele pe deplin suverane, în sensul în care statele federative și-au transferat o parte din suveranitatea lor guvernului federal. Când statele aleg să formeze o federație, își pierd statutul de persoane juridice din punctul de vedere al dreptului internațional. În schimb, uniunea federală (care este formată din state federative) ca entitate unică devine stat suveran în sensul dreptului internațional.
Cred că următoare întreprindere politică necesară pentru stabilitatea și întărirea UE o va reprezenta obținerea acordului tuturor statelor pentru crearea unei Federații a Statelor Europene bazată pe o constituție care să confere personalitate juridică federației și în același timp să păstreze o largă autonomie statelor membre.
Apoi au trebuit să-i suporte pe țărănoii din Europa de est după capul lor abia căzuți din copac. Bleah, pute.
Vin însă cei 2 Nigel Farage și Boris Johnson. Primul a abandonat ( what have we done?) iar al doilea visează din fragedă pruncie o carieră politică strălucită. N-ar fi primul care calcă pe interesele unei națiuni pentru putere.
Vom vedea. Pun însă pariu că n-o s-o ducă mai bine mai ales că Scoția a anunțat deja referendum. Și cum spunea un ministru ieri, "vom aduce oamenii împreună"...Așa să fie? După beție vine trezirea.
Standardele sunt pentru calitate. Nu-i tot aia un produs făcut de mântuială cu unul care respectă regulile.
Nemții n-au două creiere. Merg însă pe principiul făcut cât de bine se poate apoi corectat. Statisticile și eficiența unei tactici dictează cum va fi făcut mai departe. Este o metodă însă foarte eficientă. Nu-i nimeni de vină că la noi "merge și așa ".
Eu cred, UE va învăța să se adapteze, cei care însă nu vor sau mai degrabă vor drepturi fără obligații sunt englezii. Eu cred că mai repede se va fărâmița Regatul Unit decât UE prin plecarea Scoției și posibil a Irlandei de Nord, risc se pare minimizat de actuala conducere.
noi ce mai folsim torr, kilogramul(!!) in loc de newton si inca altele (caloria..)
Cetățenii aceia întreabă pe Google a doua zi după referendum ce înseamnă UE.
Brexitul a fost fix o constructie ideologica. Si pe baza de slogane, fara o dezbatere reala, si pe minciuni recunoscute a doua zi dupa referendum.....
Plus ca, demografic vorbind, brexit au votat aia aceleasi categorii care voteaza cu PSD in Romania. Altii carora nu le dicteaza bruxelles-ul ce sa faca la ei acasa.
Eu cred ca în lumea multipolara de azi exista 3 mari puteri. US, care însă pierde teren în ciuda agitației portocaliului, Rusia care are pretenții mai mari decât putere reala și China care e în creștere pe toate planurile și singurii care gândesc pe termen lung.
Iar Europa, carte una peste alta e prima sau a doua economiei a lumii, e insignifianta. Toți ăilalți 3 prefera ca Europa să rămână fărâmițata și sa nu devina un jucător geostrategic (sau militar) la adevăratul potențial.
China a cucerit jumate din Africa și încă jumate din Asia, și avansează ușor și spre Europa. Fără portaviane și drone...
Rusii nu cred ca au capacitatea sa se bata cu occidentul, însă par ca au capacitatea să ne facă să ne batem între noi....
Cât despre UK, subiectul nostru, sper sa nu se trezească cu mai multe fronturi interne.