„Începutul unei frumoase prietenii”. Klaus Iohannis, la curtea lui Al-Sisi, „dictatorul preferat” al lui Donald Trump

Foto: presidency.ro

Iohannis în vizită în Egipt. Sau mai bine zis, în ospeție la curtea lui Fattah Al-Sisi. Motivul oficial ar fi cei 115 de ani de prietenie româno-egipteană și îmbunătățirea relațiilor politice, economice și de securitate în zonă… după succesul grâului românesc pe piața egipteană nici nu ne puteam aștepta la altceva...

Interesant este că Al-Sisi este pe val în acest moment: doar acum câteva zile liderul egiptean a suspendat starea de urgență care durase 4 ani de zile - amare pentru multă lume, căci starea de urgență a dat puteri nelimitate forțelor de ordine, care oricum își permiteau destule. Frica de așa numitele „atari” (mașinile de poliție) a fost mereu justificată. Dar să spunem că, o dată cu încheierea acestei stări extraordinare, poliția va fi mai puțin despotică, iar persoanele luate în colimator vor fi mai puțin aleatorii. Și de ce nu, poate și drepturile omului vor fi luate în considerare de acum înainte - inșallah! (Mai spun ceva numele de Giulio Regeni sau Patrick Zaki?) 

Desigur, în timpul unei stări de urgență prelungite drepturile și libertatea de expresie pălesc în fața priorităților stabilite de satrap… 

Interesant este și faptul că Egiptul a primit chiar acum o săptămână o somație din partea SUA, care avertiza cu o tăiere drastică din fondurile de dezvoltare, în cazul în care Cairo continuă să desconsidere drepturile civile. Evident, Al-Sisi a reacționat instantaneu și a făgăduit o remediere la fel de drastică a situației. Căci nu și-ar fi permis să pice din grațiile noului cap de la Washington, în al cărui câmp vizual și-a făcut cu chiu cu vai apariția, grație rolului de intermediar în conflictul din Israel și Hamas din primăvara acestui an. 

Un alt aspect la fel de interesant este faptul că taman când Egiptul și-a încheiat starea de urgență, vecinul său de la sud, Sudanul, a instituit-o: protestele de la Khartoum au degenerat groaznic în ultimele zile, însă armata a reușit să se impună și să facă o oarecare ordine printre rebelii instigatori - o situație care nu poate decât bucura Egiptul, unde armata este o forță a naturii, ce controlează peste 30% din economia țării - exact ca și în Sudan. Până aici, punctele comune ale celor doi vecini sunt evidente: și Fattah Al-Sisi a ajuns la putere tot printr-o lovitură de stat a armatei, iar acum nu i-ar fi convenit dacă revoltele de la sud ar fi avut sorți de izbândă. După înlăturarea violentă a lui Muhammad Mursi (membru al Frăției Musulmane și aliat al lui Erdoğan) și protestele repetate în 2019 (datorită lui Muhammad Ali, fost aliat al elitei egiptene), administrația de la Cairo nu permite să-i fie contestată autoritatea militară și nu tolerează exemplele regionale ce ar putea servi ca model propriilor cetățeni. 

Al-Sisi are o viziune clară asupra „noului Egipt" - nu doar perspectiva unui New Cairo și a unui nou muzeu istoric de dimensiuni faraonice (la propriu și la figurat, inaugurat în martie cu pompa demnă de dinastia a XVIII-a). Asemeni faraonilor acestei dinastii, Fattah Al-Sisi își consolidează puterea în primul rând prin extinderea relațiilor internaționale. În conflictul din Libia l-a susținut pe generalul rebel Haftar (Egiptul colaborase deja cu armata Libiei în lupta contra terorismului - ISIS și nu numai), iar când au fost necesare ajutoare în Sudanul de Sud și Yemen, Al Sisi și-a dovedit „generozitatea” și solidaritatea. 

Importanța Egiptului în regiune este deja incontestabilă - aici și poziția geopolitică îi este esențială, ceea ce s-a văzut și în luna martie, când blocarea Canalului Suez a declanșat o criză internațională. 

Al-Sisi este în constantă căutare de aliați, în regiune și nu numai - la fel ca și al său vechi dușman, Erdoğan, a cărui propunere de reluare a relațiilor diplomatice nu s-a dovedit prea convingătoare... În ciuda rivalității dintre cei doi, există o obsesie ce îi unește: dorința de a-i depăși în grandoare pe liderii legendari ai propriei națiuni. Erdoğan pretinde a fi creatorul Turciei viitorului, încercând să mențină la un minim prezența lui Atatürk în mentalul și propaganda colectivă, modelând Istanbulul după propriul plac. Al-Sisi este în luptă cu o altă fantomă a trecutului, și anume Nasser, pe care nu l-a depășit încă la capitolul megaproiecte - opera faraonică a unui canal paralel, finanțată exclusiv cu fonduri egiptene, nu a fost încă finisată… dar ar putea fi mai norocos privind gestiunea comună a barajului Renaissance din Etiopia.

Fattah Al-Sisi are planuri mărețe, iar în ochii Vestului este un lider legitim (vechiul punct sensibil al faraonilor), ce guvernează cu o mână de fier (mănușile de catifea nu-și au rostul în Maghrebul și așa canicular). Poate alianța cu România să fi fost inspirată de comunitatea coptă și de încăpățânarea lui Al-Sisi de a-i folosi ca atu? În 2015, ca răzbunare pentru uciderea de către ISIS a 21 de creștini copți în Libia, Al-Sisi a pornit o ofensivă internațională… Într-adevăr, nu e bune să-l ai de dușman pe noul Nasser, „dictatorul preferat” al lui Trump… 

Cât despre raportul cu Iohannis, există potențial: întrevederea din 27 octombrie are șanse de a deveni „începutul unei frumoase prietenii".

Căci, până una alta, Iohannis a apărut pe prima pagină din Egypt Today, într-un articol ce relata despre sinergia totală dintre cei doi: mai ales privind drepturile omului (!), îmbunătățirea condițiilor de trai (!) și necesitatea alegerilor din Libia din decembrie. Al-Sisi a lăudat rolul „constructiv” al României în zona Balcanilor și al UE - desigur, ca fidel „descendent” al lui Nasser și al Mișcării de Nealiniere, este expert în a detecta afinitățile și potențialii parteneri nealiniați.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp