foto: Profimedia
Era micuță. Avea voce dulce și caldă. Nu știa să țipe. Nu știa să certe. Chinul vieții nu a înrăit-o, cum face cu cei mai mulți, ci a făcut-o un fel de înger întrupat. Mergea sprijinindu-se într-un băț. Avea mereu o fustă încrețită pe un elastic și bluză cu nasturi în față. Întotdeauna cernite. Colțurile broboadei îi erau mereu ude de lacrimi, căci cu ele își ștergea ochii. Locuia într-o casă sărăcăcioasă, cu podele goale, cu ferestre mici, împărțite în ochiuri mărunte, cu o plită pe care erau mereu un ceaun și o oală.
Mă întorc cu gândul la căsuța ei ca la cel mai frumos și bogat loc de pe pământ. Acolo totul se măsura nu în lucruri, nu în mult, nu în ziduri, ci în bunătate, liniște, iubire. Acum, când scriu, îmi amintesc de streașina subredă din care curgeau picături de ploaie ca un cântec. Și de un cuib de rândunele de sub streașina casei ei îmi amintesc.
Nu se tânguia, ci povestea cu împăcare câți copiii i-au murit, din toți 13 câți a născut.
Scotea o batistă din sân, o deznoda și îți dădea un creițar.
De ziua copilului, aș merge la bunica, ca la un rai pământesc...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.