sursa foto: Profimedia
În România lui 2026, drama nu mai este zgomotoasă și nu are elanul și pompa din filmele turcești de la tv. Nu mai are pancarte și nici strigăte. Este tăcută, zilnică, domestică. Se petrece seara, când oamenii își fac calculele și constată că munca lor nu mai ajunge. Nu pentru vacanțe, nu pentru visuri mari, ci pentru lucrurile elementare: căldură, medicamente, mâncare decentă. România anului 2026 este o țară a calculelor mici, făcute seara, la masa din bucătărie. Ce pastile mai putem cumpăra luna asta pentru ăl bătrân? Tre' să mai luăm niște lemne. Ăluia mic i s-a rupt ghiozdanul de școală. Ce factură mai amânăm? Și, mai ales, ce ne mai rămâne din salariu după ce statul își ia partea — o parte care nu mai pare contribuție, ci confiscare legalizată.
Un om cu un salariu considerat de unii „normal”, nici mic, nici mare, în jur de 4.500 de lei brut, ajunge să trăiască din puțin peste 2.600 de lei net. Diferența nu dispare într-o gaură neagră abstractă, ci este luată metodic prin contribuții și impozite. Aproape jumătate din munca sa pleacă înainte să ajungă în buzunar. Oficial, pentru pensie și sănătate. Neoficial, pentru a acoperi un stat supradimensionat, ineficient și incapabil să livreze servicii publice pe măsura sacrificiului cerut.
Problema nu este doar cât ia statul, ci ce face cu acești bani. Sistemul de sănătate rămâne un joc de noroc, educația produce frustrare și inegalitate, iar infrastructura avansează lent, fragmentat, fără viziune. Contribuabilul plătește ca într-o țară occidentală, dar trăiește cu rezultatele unei administrații care încă funcționează pe avarie.
În paralel, Fiscul nu pare interesat să repare marile scurgeri de bani ale economiei. Nu acolo se simte presiunea. Presiunea se simte pe firmele mici, pe PFA-uri, pe antreprenorii care abia supraviețuiesc. Acolo unde o amendă sau o interpretare rigidă poate închide un business. Statul nu mai încurajează inițiativa, o suspectează din start. În loc să lărgească baza economică, o îngustează prin frică și hărțuire birocratică.
Guvernul justifică această povară prin discursul clasic al responsabilității fiscale. Spune că nu există alternativă. Că trebuie bani. Că trebuie ordine. Dar realitatea economică arată altceva: creșterea poverii pe muncă într-o economie fragilă nu produce dezvoltare, ci stagnare. Oamenii nu consumă mai mult, firmele nu investesc, tinerii nu rămân. Statul câștigă puțin pe termen scurt și pierde enorm pe termen lung.
Ani la rând, guvernele României au cumpărat stabilitate politică prin bani direcționați către primării. Era o formă cinică de fidelizare, dar una vizibilă. Guvernul actual, lipsit de forță și de resurse politice, pare să fi schimbat strategia. Nu mai cumpără loialitate administrativă. O înlocuiește cu presiune socială. Costul guvernării nu mai este plătit din bugete discreționare, ci din frigiderul oamenilor, din tratamentele amânate, din facturile neachitate.
Guvernele anterioare obișnuiau să ajute primarii selectiv, în funcție de ciclul electoral, pentru a-și consolida electoratul. Ușile ministerelor din București se deschideau larg pentru cei „care trebuiau”, iar primarii veneau cu șapca în mână și plecau cu promisiuni transformate rapid în fonduri. Asfaltări de mântuială, săli de sport ridicate în câmp, parcuri pe islazurile comunale, toate bune pentru tăiat panglici și fotografii alături de mahării politici ai momentului. Era risipă, dar era risipă finanțată politic, nu social.
Astăzi, mecanismul a rămas, doar sursa s-a schimbat. Guvernul actual a decis că nota de plată trebuie achitată mai abitir de populație. Omul de rând este chemat să umfle bugetele locale din care vor apărea alte investiții discutabile, alte proiecte fără utilitate reală, alte inaugurări menite să mimeze dezvoltarea. Într-o ironie amară, aproape crudă, nu doar că prostia administrativă continuă, dar este transferată integral către cetățean. Se plătește scump, lunar, și fără drept de apel.
Este o mutație periculoasă. Când statul începe să-și echilibreze neputința prin taxarea excesivă a celor care muncesc corect, contractul social se rupe. Oamenii nu mai simt că participă la un efort comun, ci că sunt exploatați legal. Iar de aici până la resemnare sau plecare nu mai este mult.
România nu este o țară fără resurse. Este o țară care și-a pierdut busola administrativă. Statul a devenit prea greu, prea scump și prea indiferent față de cei care îl întrețin. Pentru contribuabilul mediu, problema nu mai este că trăiește mai prost decât instituțiile pe care le finanțează, ci că, de multe ori, nu mai are nicio șansă reală: nu-și permite lemne pentru iarnă, amână medicamente esențiale, își vede facturile crescând dincolo de orice logică a veniturilor.
Aici nu mai vorbim despre solidaritate socială, ci despre un dezechilibru moral profund, în care statul funcționează confortabil, iar cetățeanul este lăsat să se descurce singur.
Întrebarea care se ridică, tot mai des și tot mai apăsător, nu este cât ne mai poate lua statul. Ci cât mai poate duce societatea înainte să spună, în tăcere, că a ajuns la limită.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.