Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

„M-am trezit într-o dimineață de ianuarie și n-am mai putut să merg”. Curajul Erikăi Garnier

Erika Garnier

În fața supermarketurilor și a hipermarketurilor în care intrăm grăbiți zilnic, se află câteva locuri de parcare pe care e desenată schița unui om în scaun rulant. Când dăm cu ochii de ea, este poate prima dată în zile bune, ori chiar săptămâni când ne dăm seama că există pe lume oameni cu alte nevoi de acces și mobilitate. Este un gând fără adâncime, format dintr-un cerc și linii albe, care se șterg repede și sunt înlocuite, câteodată, de o frustrare: „Pfff, ce loc bun ar fi fost ăsta! Iar trebuie să fac turul parcării!”

Pe un astfel de loc încearcă întotdeauna să parcheze Erika Garnier, o tânără de 30 de ani, cu păr lung, roșcat și zâmbet molcom. Nu și-l dorește, ci are nevoie de el. Pentru că odată oprit vehiculul, trebuie să scoată din el scaunul rulant pliat, să îl desfacă lângă mașină, să se transfere în el, apoi să intre în supermarket și să își facă cumpărăturile ca mine, ca tine și ca oricine altcineva. 

„Nu m-am gândit nicio clipă că nu o să mă fac bine”

În urmă cu câțiva ani, Erika nu ar fi avut nevoie nici de loc special de parcare, nici de un scaun rulant care să o ajute să se deplaseze. Ar fi putut străbate pe jos toată parcare spre supermarket, la fel de lejer cum străbătea drumul spre facultate sau cum ocolea bălțile și gropile de pe trotuar. „A fost un șoc când m-am trezit într-o dimineață de ianuarie și n-am mai putut să merg”, spune Erika Garnier. Avea 21 de ani, era studentă în anul 3 la Comunicare și de câteva luni începuse să aibă dureri de spate. 

„Am zis că o să mă duc la medic după sărbători și în dimineața în care am vrut să mă duc la medic nu m-am mai putut da jos din pat. Aveam picioarele foarte amorțite, ca și când m-ar fi înțepat niște albine, dar nu m-am gândit nicio clipă că nu o să mă fac bine”, povestește tânăra. Investigațiile medicale au arătat că avea o formațiune tumorală la măduva spinării ce trebuia operată. Înainte de intervenția chirurgicală începuse să meargă în baston și părea că se recuperează. După, avea să nu mai poată merge niciodată. 

„Am constatat că nu mai puteam să mă pieptăn singură”

Singurul lucru la care se gândise până atunci când vedea o persoană în scaun rulant era că nu își mai poate mișca picioarele. Însă, după operație, avea să descopere o sumedenie de gesturi simple pe care nu le mai putea face. „Nu m-am gândit înainte să folosesc un scaun rulant cum te îmbraci, dacă nu îți poți mișca părți din corp, cum îți faci un duș, că va trebui să îți dezvolți o tehnică pentru a face aceste lucruri banale. Sau nu m-am gândit că, dacă nu poți să mergi, asta o să îți dea și probleme de echilibru și n-o să fie foarte simplu din prima să ridici brațele să iei ceva de pe un raft sau să îți prinzi părul. Am constatat că nu mai puteam să mă pieptăn singură”, își amintește ea.

Mama, tatăl și sora ei erau șocați. Iar ea se simțea furioasă că depindea de ei pentru orice mișcare. „Am descoperit că nu pot să mă mut în pat de pe o parte pe alta de una singură. Să vină, când tu ai 21 de ani, mama ta, cunoscută în familie sub numele de furnica ucigașă, pentru că e micuță și slăbuță, și să te întoarcă de pe o parte pe alta în pat e frustrant. Îți vine să îți iei lumea în cap. Nu aveam cum să nu fiu furioasă: nu voiam să văd pe nimeni, nu voiam să mă ajute nimeni. Eram obsedată că eram în ultimul an de facultate și trebuia să îmi dau licența, iar ei voiau să îmi înghețe și eu nu voiam să îmi înghețe anul și am făcut un scandal monstru acasă. Toate lucrurile mi se păreau niște bariere de netrecut”, își amintește ea.

„Mi se părea inutil să ies din casă”

S-a gândit că își va da licența și își va duce apoi existența singură, între patru pereți, făcând cel mult traduceri. Îi era groază să iasă pe stradă și să întâlnească priviri pline de milă și oameni care să o căineze: „Vai, săraca!”. 

„Pe prietenii mei îi primeam la mine în vizită, cu condiția să nu vină cu banane, iaurt sau ca la pacient. Mi se părea inutil să ies din casă. Aveam un scaun rulant de la o băbuță, care ar fi putut fi dus cu succes într-un muzeu. Era complet nepotrivit și ar fi putut să îmi producă niște complicații grave, fără să-mi dau seama”, explică ea. Lucrurile au început să se schimbe când a intrat în legătură cu o fundație, Motivation, care îi ajută pe oamenii cu leziuni medulare să facă trecerea spre o viață independentă. Mai întâi, i-au schimbat scaunul cu unul potrivit pentru ea. Apoi a început un program de recuperare, unde un instructor aflat el însuși în scaun rulant i-a arătat cât de multe lucruri poate face și fără a putea să își miște picioarele. „Le-am spus cum niciodată nu o să fac două lucruri: niciodată nu o să fac sport în scaun rulant, mi se pare o prostie să driblezi în scaun. Dacă nu poți să faci slam dunk degeaba mai joci baschet, ca și când eu aș fi fost o mare baschetbalistă. Și că nu o să dansez niciodată în scaun rulant. Am fost cu ei într-o tabără și, în prima seară în tabăra aia, am dansat foarte mult în scaun și mi-am dat seama că nu-ul ăsta ți-l asumi tu”, crede Erika Garnier.

A terminat facultatea de Istorie și a făcut practică pe șantierul de arheologie

La început scaunul i s-a părut prea mare și plângea de nervi când nu îi ieșea câte o mișcare. Apoi a învățat să îl manevreze și să devină din ce în ce mai independentă. „I-am văzut pe ei câte fac și mi-a fost rușine să spun că nu pot. Am întâlnit un domn, aflat în aceeași situație ca mine, dar care stătea în mediul rural și trebuia să aibă grijă de o gospodărie și de o familie. Omul ăla nu trebuia să își revină și să fie independent doar ca să aibă grijă de el, ci pentru că avea multe responsabilități. Și am zis: Hai, Erika, lăsăm acest răsfăț și ne mișcăm”, spune tânăra. 

Foto: Sorin Petculescu

A ajuns să joace baschet în scaun rulant alături de alte persoane cu dizabilități, dar și de voluntari ai Fundației Vodafone România, care a susținut, de-a lungul timpului, mai multe programe ale Fundației Motivation. A devenit ea însăși trainer pentru persoane cu dizabilități și se ocupă de comunicare la Fundația Motivation. A mai terminat o facultate, cea de istorie, și a făcut practică în scaun rulant pe șantierul de arheologie. 

„Cineva i-a spus unei colege că a parcat pe locul destinat persoanelor cu dizabilități pentru că e mai mare și să nu-și zgârie mașina”

Și-a luat permisul de conducere și conduce un vehicul adaptat nevoilor sale. „Nu mă gândisem înainte că o să devin șoferiță, dar mi-am dat seama că să conduc mi-ar oferi o mai mare libertate de mișcare, mai ales la noi, unde transportul în comun nu e așa de bine adaptat persoanelor cu dizabilități”, explică tânăra, care și-a recucerit încet-încet libertatea de mișcare. Însă persoanele cu dizabilități au nevoie de un oraș accesibil tuturor, din perspectiva trotuarelor, a mijloacelor de transport în comun, a intrărilor în locurile publice. Au nevoie ca semenii lor să respecte regula de a nu parca pe locurile destinate persoanelor cu dizabilități. „Acestea sunt mai late, pentru a-ți permite să manevrezi scaunul și sunt apropiate de intrare. O persoană în scaun rulant care merge prin parcare poate să nu fie observată, de pildă de un șofer care dă cu spatele”, spune ea.

Erika, împreună cu colegii ei de la Motivation, încearcă să le explice oamenilor de ce locurile pentru persoanele cu dizabilități trebuie ocupate doar de cei care au nevoie de ele, în cadrul unei campanii de conștientizare numite Pe bune? Au întâlnit însă și răspunsuri ale unor șoferi fără nicio dizabilitate, care i-au lăsat fără replică. „Cineva i-a spus unei colege că a parcat pe locul destinat persoanelor cu dizabilități pentru că e mai mare și să nu-și zgârie mașina”, povestește ea. 

„Uneori miopia mă pune într-o stare de dizabilitate mai mare decât faptul că sunt în scaun rulant”

Erika Garnier atrage atenția că persoanele cu dizabilități nu ar trebui tratate diferit de către ceilalți doar pentru că fac lucrurile diferit. „Nu-mi plac extremele, nu-mi place ca persoanele cu dizabilități să fie considerate vulnerabile, dar nici niște super-eroi, oameni inspiraționali, fantastici, pe care îi transformăm în modele de viață. Sunt oameni și până la urmă caracteristicile lor țin de caracterul lor, de cum s-au format, de atitudinea lor. Într-adevăr, avem nevoie de niște condiții de mediu care să ne permită să participăm. Eu am miopie și uneori miopia mă pune într-o stare de dizabilitate mai mare decât faptul că sunt în scaun rulant. Dacă-mi uit ochelarii acasă și trebuie să șofez, e mai complicat. Așa cum o persoană care are o problemă de vedere își pune ochelari și poate să participe, așa și unul care are o problemă și nu poate să meargă are un scaun rulant care să îl ajute să își rezolve problema asta. Și nu ar trebui să fie tratat diferit doar pentru că face lucrurile diferit. Important e să le facă”, crede ea.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Nu pot uita cand in vara anului 1974, la nici 16 ani , facand ,o luna ,practica de vara la " Electroaparataj " ,ma intalneam zilnic cu persoane nevazatoare care lucrau la intreprinderea Cartonajul . A fost momentul cand am realizat ,existenta persoanelor cu dizabilitati ,iar prima intrebare pe care mi-am pus-o ,a fost daca eu m-as putea descurca intr-o asemenea situatie . Tot in acea perioada am citit si romanul " Bruta " de Guy des Cars . Am realizat ca i se poate intampla oricui , oricand un accident dar depinde de tine ca accidentul sa nu devina o tragedie , sa-ti duci viata mei departe . Nu mai tin minte cat m-am antrenat legata la ochi, sa invat sa ma pot descurca pentru cazul in care as fi devenit nevazatoare . In primul rand am constat ca eu aveam un avantaj fata de persoanele nevazatoare din nastere , vizualizand mental lucrurile . M-am antrenat serios , ajungand sa pot face multe lucruri legata la ochi , inclusiv sa scriu .Chiar si acum ,pot face o multime de lucruri pe intuneric . Admir curajul si puterea persoanelor cu dizabilitati si sunt dezamagita cand vad ca unele persoane ,nu respecta niste reguli de bun simt , observ imediat cand la unele institutii nu exista pante de acces pentru carucioare si ma gandesc de ce unii nu realizeaza ca pot oricand sa ajunga si ei in situatia de a avea nevoi speciale . Am fost placut impresionata la Muzeul Acropole din Atena , unde ,nu doar ca in tot muzeul ,erau pante de acces ,dar exista un serviciu special , care punea la dispozitia vizitatorilor cu diverse dizabilitati locomotorii , carucioare ,sa poata vizita confortabil muzeul . Ceea ce simt eu , este un sentiment omenesc normal si se numeste empatie . Problema este cu cei care nu au acest sentiment , ei sunt cei care au o dizabilitate emotionala , care din pacate nu este vizibila , dar o simtim toti pe pielea noastra ,,persoane cu dizabilitati sau obisnuite .
    • Like 1
  • Foarte bun articolul, din pacate nu cred ca cei care parcheaza pe locurile respective citesc asa ceva. Oricum, este inspirational pentru noi ceilalti sa avem o atitudine civica activa cand putem. E greu si recunosc ca ma abtin sa comentez la ei atunci cand vad cate o ceafa lata care comunica doar cu pumnul.
    • Like 1


Îți recomandăm

Microsoft Envision Forum

Peste 800 de reprezentanți ai mediului de afaceri au luat parte, la București, la cea de-a VII-a ediție a Microsoft Envision Forum. În timpul conferinței, Gerd Leonhard - cunoscut futurist și autor, Raymond Campbell - fondator și CEO al Phulukisa Health Solutions și Cedric Dumont – aventurier și antreprenor au discutat despre transformarea digitală.

Citește mai mult

iancu guda - andreearosca.ro

Iancu trăiește printre cifre. Biroul lui e mic și „decorat” cu o grămadă de lucruri care reflectă și preocupările, și pasiunile, și munca lui: pe un perete e un tricou semnat al echipei Viitorul Constanța și alte memorabilia legate de clubul creat de Gheorghe Hagi. Fotbalul e una dintre pasiunile lui Iancu, alături de înot.

Citește mai mult
sound-bars icon