„Mie mi-ar fi ruşine să nu ştiu de nota 10 la şcoală”. Despre perfecţionismul prescris social

Foto: Getty Images 

De obicei, cȃnd întȃlnesc în cabinet persoane care sunt izolate social, le recomand să participe la activităţi de grup care le-ar da ocazia să cunoască alţi oameni şi, în timp, să îşi facă prieteni. De multe ori o astfel de recomandare, făcută de obicei tinerilor, este să meargă la un curs de dans. Şi nu de puţine ori primesc răspunsul: „ah, păi eu nu ştiu să dansez, o să merg la curs cȃnd o să mă perfecţionez suficient, cȃnd o să ştiu să dansez foarte bine!”

Cam ce logică are răspunsul ăsta? Nu de alta, dar dacă vorbim de un curs, asta înseamnă că vin persoane care sunt ne-experimentate, şi care urmează să înveţe exact ce nu ştiu pe parcursul şedinţelor de training.

Şi totuşi, răspunsuri de tipul „nu mă duc la un curs de ceva anume pȃnă nu ştiu să fac eu foarte bine respectiva activitate” apar destul de frecvent: şi uite aşa ajungem să facem cunoştinţă cu o formă deosebit de păguboasă de perfecţionism, şi anume perfecţionismul social-prescris.

Perfecţionismul prescris social este acea componentă a perfecţionismului care se referă la convingerea profundă a unei persoane că cei din jur (grupul social sau societatea în ansamblu) îi impun să atingă anumite standarde extrem de înalte, respectiv să fie perfect în toate aspectele pe care le poate observa cineva din exterior.

Atenţie: în definiţia de mai sus accentul este pe ceea ce crede persoana, şi nicidecum pe normele real impuse ale societăţii; ba chiar, de multe ori, discrepanţele sunt semnificative nu doar ca nivel al aşteptărilor impuse de norma socială ci – de multe ori – şi ca tip de aşteptări.

Poate că un exemplu poate clarifica acest lucru: mediul universitar are un anumit nivel de aşteptări de la studenţi, care sunt cuantificate sub formă de cunoştinţe care trebuie achiziţionate precum şi abilităţi şi competenţe care sunt de dezvoltat. Unui student i se cere să cunoască o teorie şi să ştie cum să o aplice în practică. Pe de altă parte, discutând despre cum abordează învăţarea o clientă studentă, am primit răspunsul: „cuvânt cu cuvȃnt”. La momentul respectiv niciun fel de argumentare a mea nu a putut-o clinti pe respectiva din fixarea că dacă uită vreun cuvȃnt din textul pentru examen se va întȃmpla ceva rău; ce anume nu era foarte clar, deoarece respectiva nici nu voia să ia în considerare alternativa. Din fericire, în timp, persoana în cauză s-a adaptat la cerinţele academice reale şi a avut succes, dar şedinţa aceea mi-a rămas puternic fixată în minte.

Ce doresc să subliniez cu asta? Faptul că multe persoane îşi imaginează (fără a testa în vreun fel realitatea) că mediul social le impune să atingă standarde imposibil de înalte, în absolut toate domeniile.

Cum au ajuns la această idee? Probabil totul a început din copilărie, de la remarci ale părinţilor legate de „să nu mă faci de rȃs în public”, sau „mie mi-ar fi ruşine să nu ştiu de nota 10 la şcoală”, apoi au fost întărite de unele medii şcolare („în clasa mea nu au ce căuta cei care nu sunt foarte buni”, „toată lumea ar trebui să meargă la olimpiadă”, etc) sau de anumite elemente din mediul social (expresii de tipul „nimeni nu-şi aminteşte de cel care a fost pe locul doi”). Dacă aceste influențe vin pe fondul unui eu fragil, a insecurității asociată cu lipsa suportului parental în copilărie sau cu experienţe adverse în perioada adolescenţei, atunci se poate instala cu uşurinţa perfecţionismul social prescris, care este apoi puternic accentuat de comparaţia socială, în special cu mass-media, care la rȃndul ei tinde să promoveze „reuşita perfectă”, „viaţa perfectă”, „frumuseţea perfectă”, şi aşa mai departe.

Ce efecte are un nivel ridicat al perfecţionismului social prescris asupra unei persoane?

O primă categorie de efect este accentuarea nivelului de stres şi de frustrare, reducerea sentimentului auto-eficacității personale, senzaţia de incapacitate de adaptare, indiferent de eforturi. Acestea duc fie la iritabilitate, furie, agresivitate, fie – la polul opus – la anxietate, depresie şi, în cazuri mai grave, la idei suicidare. Indiferent de direcţia de manifestare, persoanele au un grad de suferinţă psihică ridicat şi permanent prezent care nu de puţine ori duce la apariţia de boli organice (prin mecanismul somatizării).

A doua clasă de consecinţe este la nivel interpersonal; perfecţionistul consideră că va fi marginalizat atȃta vreme cȃt nu atinge standardele auto-impuse, deci va prefera retragerea din societate, pȃnă cȃnd va ajunge „perfect”. De fapt se va auto-izola, iar lipsa contactelor sociale este un factor suplimentar care accentuează perfecţionismul, pentru că nu va avea nici plăcerea legată de apartenenţa la o comunitate (grup de prieteni, echipă, cuplu, etc) nici vreo metodă de a testa realitatea, pentru a-şi reduce presiunile auto-impuse.

La nivel social prezenţa unui astfel de perfecţionism este asociată cu hiper-criticism, agresiune, comportamente antisociale, şi nu de puţine ori incapacitatea auto-percepută de a se alinia la standardele crezute a fi necesare împinge persoanele spre alcoolism, consum de droguri sau agresiune sexuală.

Ce este de făcut? Evident că ar trebui testată realitatea pentru a vedea dacă ceea ce îşi imaginează perfecţionistul că i s-ar cere din afară este şi real. Uşor de zis, mai greu de făcut pentru că acest lucru vine pe un fond de neîncredere în sine care îl va împiedica să pună la îndoială ceea ce este tocmai sursa suferinţelor sale. În plus, pentru că anumite forme de perfecţionism tind să fie validate social (fiind confundate cu excelenţa) rar persoana suferindă de perfecţionism ajunge să vină în terapie pentru această problemă. Perfecţioniştii vin să ceară ajutor cȃnd ajung să sufere de epuizare, burnout, workaholism, anxietate, depresie, tulburări de comportament alimentar sau ideaţie suicidară. Pentru toate aceste probleme, perfecţionismul se dovedeşte a fi un element transdiagnostic, care ar trebui adresat în mod specific alături de componentele problematicii globale cu care se confruntă o persoană.

Ce am putea face noi ceilalţi, ca să sprijinim un perfecţionist? Ca părinţi să îi validăm efortul şi nu rezultatele relative, procesul învăţării şi nu nota. Ca educatori ar trebui să punem accentul pe evidenţierea competenţelor obţinute din învăţare şi al folosului în viaţă al acestora, şi nu nevoia de a face achiziţii de dragul achiziţiilor, pentru comparaţia cu ceilalţi. Ca prieteni putem să arătăm exemple (personale sau ale celor din jur) în care comportamente de nivel mediu sau chiar greşeli nu au dus la consecinţe catastrofale, şi să încurajăm perfecţionistul să încerce şi lucruri noi, la care nu se pricepe prea bine, pentru a găsi plăcere în a deprinde ceva, nu în a fi deasupra tuturor. Rolul celor din jur ar fi să contribuie la reducerea nivelului standardelor pe care perfecţionistul îşi imaginează că are a le atinge, dar şi acela de a susţine persoanele în încercările de a-şi accepta propria „imperfecţiune” auto-percepută.

articol publicat anterior pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp