(Foto Guliver/Getty Images)
Într-un documentar difuzat de TVR imediat după Revoluție, Mircea Eliade et le Redécouverte du Sacré, Eliade spunea că atunci când a revenit, după trei ani în India, a înțeles cât de important este faptul că s-a născut, a crescut și a fost educat în acest spațiu, pentru că, la noi, în Carpați, rădăcinile sunt mult mai profunde decât am crezut, decât în lumea greacă sau romană sau chiar mediteraneană. Pentru că noi avem tradiții populare și folclor încă vii. Tradiții și folclor care sunt profunde.
Iar documentarul se încheie cu acea tulburătoare parafrazare a Sfântului Apostol Pavel: dacă Dumnezeu nu există, atunci totul nu este decât cenușă.
A venit Crăciunul.
O, ce veste minunată..
Dar oare mai tresare sufletul nostru la vestea nașterii Mântuitorului?
Mai știm ce e Crăciunul?
Sau inima noastră e împietrită. Virtuală, cum a ajuns în bună parte și viața noastră, așa cum sunt bună parte din experiențele noastre, pe care le împărtășim doar virtual, cu prietenii noștri virtuali.
Ce a ajuns Crăciunul?
O goană nebună. După vacanțe exotice, după bilete în cele mai scumpe locuri, sau o goană prin supermarketuri, prin magazine de tot soiul. În căutare de mâncare, cât mai multă, cât mai scumpă, după cadouri pentru cei din familie, sau după un secret santa, cum a ajuns mai nou și la noi moda, împrumutată mai întâi de multinaționale, pentru ca apoi să ajungă până și în școli.
După cele mai tari selfiuri.
Unde ne mai este bucuria? Bucuria, care e o valoare, printre puținele, care se distribuie fără să se împartă. Dimpotrivă, se multiplică.
Poate că ar fi vremea să ne oprim o clipă din iureșul acesta care vine, vine, calcă totul în picioare. O clipă de liniște, în care să se nască în noi, așa cum pruncul Iisus s’a născut în ieslea din Betleem, gândul că din prea plinul și prea multul nostru, am putea rupe o bucățică pe care să o dăruim altora, care au mai puțin decât noi.
Sunt, chiar lângă noi, copii care nu-și permit nici măcar să-și dorească o ciocolată, o prăjitură, o portocală, o carte sau o jucărie. Sunt bătrâni singuri, abandonați poate de proprii copii. Nu vedem. Nu știm. Nu vrem să știm. Pentru că trăim în cercul nostru strâmt, în lumea noastră mică, în care am uitat ce mai înseamnă bucuria, pentru că azi, când ne permitem orice, nu ne mai putem bucura cu adevărat de nimic. Dar dacă noi nu ne mai putem bucura de nimic, poate că i-am putea bucura pe alții.
Rupând un pic din prea multul nostru, făcând un secret santa pentru cei care nu au și nici nu speră să primească un cadou de Crăciun, iar nu chinuindu-ne să găsim cadouri scumpe pentru colegii noștri, cadouri care poate nu vor aduce nicio bucurie, sau vor aduce un zâmbet, dar unul formal și acru.
E așa de simplu să aducem o bucurie celor mai triști decât noi și, poate, acea bucurie ne-ar putea încălzi și nouă sufletul, pe care aproape că am uitat că-l avem.
Nu știm cine nu mai poate nici măcar spera? Sunt cămine de bătrâni, în care ne abandonăm părinții sau bunicii. Sunt centre de primire în care ne abandonăm copii, uneori abuzați fizic sau psihic. Sunt sate și orașe în care abandonăm familii întregi. Nu e greu.
Dacă nu am văzut și nu știm, îi putem întreba pe preoții din satele noastre, sau pe preoții noștri parohi, îi putem întreba pe dascăli sau pe îngrijitorii din căminele de bătrâni. Ce-și dorește un copil căruia îi lipsește și dreptul de a visa, ce-și dorește un bunic sau o bunică uitați de familii și de lume.
Înainte de a lua drumul Sinaiei, al Predealului, al Dubaiului sau al cine știe cărui loc exotic, fiecare poate să facă o bucurie cuiva, o bucurie care-i va lumina vacanța.
Astăzi, în dialogurile difuzate la Universul credinței, pe TVR1, părintele Constantin Necula a dat cea mai frumoasă definiție: Moș Crăciun sunt părinții care-l țin viu pe Iisus Hristos în inimile copiilor lor.
Luați-vă copii la cumpărături, învățați-i că există și altfel de bucurii. Că dacă el va renunța la un gadget sau la o jucărie scumpă, de acei bani puteți cumpăra mâncare, dulciuri, cărți și jucării pentru un copil care nu are nici măcar speranță. Și mergeți împreună cu ei la acel copil, să se împărtășească și ei din bucuria acea minunată a primirii unui cadou la care nu ai sperat, pentru care nu datorezi nimic, decât poate o mulțumire.
Oferiți-le experiențe reale. Psihologul Manfred Spitzer spunea că smartphone-urile ne scad și nouă, dar mai ales copiilor, capacitatea de învățare și atenția, iar utilizarea lor mai mult de 3 ore pe zi de către adolescente poate duce la sinucidere. Că folosirea smartphone-urilor duce la narcisim și lipsă de empatie față de părinți și prieteni. Că centrii nervoși preiau experiențele senzoriale și că trecerea repetată a degetului pe ecranul smartphone-ului fără o experiență senzorială nu poate duce la nașterea gândului.
Și, din păcate, are dreptate. Lumea de azi e lipsită de empatie, e uneori de un egoism feroce și furioasă. Cineva spunea, pe bună dreptate, că cel mai bun cuvânt care poate defini lumea de azi este furia. Lipsa experiențelor reale duce la lipsa de empatie și față de părinți.
În copilăria mea, într-un sat din vestul țării, nu am auzit de părinți abandonați. Era ceva de neconceput. Astăzi sunt cazuri care se întâlnesc din ce în ce mai des.
Mergeți la un cămin de bătrâni și faceți o bucurie unui om care nu mai are nici măcar dreptul la speranță. Cine știe ce poveste de viață veți afla.
Poate că neamul nu mai respectă tradițiile așa cum o făceau părinții și bunicii noștri. Dar avem și păstrăm în ADN-ul nostru bunăvoința, bună-credința și bună-cuviința. Rădăcinile noastre sunt mai profunde decât credem.
De Crăciunul acesta primeniți-vă nu doar casele, ci și sufletul, îmblânziți-l. Faceți o bucurie, cât de mică cuiva, fără a aștepta ceva în schimb. Oricum veți fi surprinși. Pentru că, așa cum spunea Noica, niciodată nu se știe cine dă și cine primește.
Nu veți primi zâmbetul acru al unui coleg care se va gândi cât de rău ați dat-o în bară, ci veți dărui, dar mai ales veți primi o bucurie, care vă va mângâia sufletul.
Bucuria pe care am uitat de mult să o mai trăim.
Și ascultați colinde românești de Crăciun.
Ce frumos sună corul de la Finteușu Mare despre colindătorii din zilele de azi, care stau la porțile închise ale vilelor domnilor de-acuma: Dacă stau în poartă/Și nu zic nimica/Domnilor de astăzi, să v-apuce frica/Mută-i întrebarea/Ce răsună’afară/ Am murit degeaba/Ce-ați făcut din țară?/Tot în frig și foame/ Tot cu mâini întinse/Pe la porți străine/Ce rămân închise..
Sau: Leru-i ler și Leru-i Doamne/Leru-i ler copil stigher/Pripășit într-un ungher/Zdrențuit și necăjit/și cu sufletu-mpietrit/Pentru tine n-am nimic/Decât casele cu frig/Și-așteptările-n zadar/Și un an și mai amar.
Leru-i ler și leru-i Doamne/Leru-i ler copil stingher/Pripășit într-un ungher/Zdrențuit și necăjit/Și cu sufletu-mpietrit/Azi îți dau mere și nuci/și-o pereche de papuci/Și din lună o felie/Și din viață, cine știe/Leru-i ler și leru-i Doamne.
Crăciun fericit și cât mai multe bucurii!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.