„Ne ascundeam în carul cu fân”. Ce mai înseamnă azi cuvântul „deportare”

foto: Profimedia

Când avea doar șapte ani, bunica mea, care avea să devină profesoară de limba română o viață întreagă, a fost smulsă din brațele părinților de primele semne ale groazei. Într-o noapte fierbinte din iulie 1949, înspre 5 spre 6, mama ei a cuprins-o de umeri, i-a șoptit să nu scoată niciun sunet și a împins-o în carul cu fân din curte, împreună cu fratele său mai mare. Își făceau culcuș acolo, între spice uscate și iarbă de vară, cu respirația strânsă și genunchii la piept. Înăuntru, inima le bătea mai tare decât bocancii care tropăiau la poartă. Erau conștienți că, dacă soldatul rus venea să îi caute, trebuiau să „fugă tare”. Fix în acel moment, ei n-au știut exact ce înseamnă cuvântul „deportare”. Dar au înțeles pe propria piele că e un cuvânt care smulge familii, rupe ogoare, schimbă destine. S-au salvat. Dar străbunicii, nu. Au fost încărcați în vagoane și trimiși, precum vitele, în necunoscut. Cei doi frați au scăpat, pentru că soldații sovietici au găsit alte „ținte”. Poate pentru că fânul acela a fost, în noaptea aceea, mai dens decât întunericul. Nu știm. Dar alții nu au avut același noroc.

De ce ne temem de deportări?

În iulie 1949, în plină vară, sovieticii au deportat peste 35.000 de oameni din Basarabia și Nordul Bucovinei, într-o operațiune care a durat câteva zile, din 6 spre 9 iulie. Li s-a spus „dușmani ai poporului”, „chiaburi” și au fost tratați ca niște neoameni. În realitate, erau învățători, preoți, gospodari, țărani care nu voiau în colhoz, femei cu copii, bătrâni care nu făceau decât să existe într-o țară și așa chinuită și sărăcită de cel de-al doilea război mondial.

Li s-a dat mai puțin de o oră la dispoziție să-și strângă lucrurile. Mulți au fost ridicați noaptea, în tăcere. Alții au fost trimiși la muncă silnică în Siberia sau Kazahstan. Le-au confiscat casele, bunurile, identitatea, agoniseala de-o viață. Totuși, cel mai de preț lucru a fost că li s-a confiscat „memoria”, adică amintirea proprie despre locul natal, dar și amintirile familiei despre ei.

Am crescut cu această poveste spusă de bunica mea. De-a lungul anilor, mi-am dat seama că mulți dintre noi trăim cu frica moștenită de la acea generație. Frica de a spune ce gândim. Frica de a ne opune. Frica de a întreba. Poate e o frică transmisă genetic, poate e o traumă colectivă nespusă. Sau poate e tăcerea învățată atunci când ai pierdut totul într-o noapte și ai fost nevoit să supraviețuiești cu capul plecat.

Acum nu mai e nevoie să ne ascundem în fân. Nu vine nimeni să ne ridice pentru ce gândim. De asta cred că tăcerea e, acum, o alegere. Și datoria noastră nu e doar să comemorăm. Ci să învățăm. Să ne cunoaștem rădăcinile. Să ne întrebăm bunicii. Să mergem la Arhiva Națională a Moldovei ca să aflăm despre soarta celor deportați, acolo avem accesul la aproape 50 de mii de dosare. Să scriem despre deportări, să vorbim și, mai ales, să ținem minte. Să ne temem de deportări, pentru ca acestea să nu se mai repete.

Memoria ca act civic

Nu e întâmplător că regimurile totalitare încep prin a șterge memoria. Deportarea nu a fost doar un act de violență fizică. A fost o strategie de inginerie socială. Un experiment de control total. Și un efort metodic de ștergere a elitelor locale, a intelectualității, a celor care gândeau diferit, totul în numele unei ideologii bolnave.

De aceea, să vorbim despre deportări nu e doar un act istoric. E un act politic. E o formă de rezistență. E un mod de a spune: știm ce ni s-a întâmplat. Și nu vom permite să se repete. Sub nicio formă. De aceea sunt importante și filmele precum cel mult discutat în spațiul public, „Siberia din oase”. Să te împotrivești acestor mărturii artistice care dau voce celor reduși la tăcere timp de decenii, nu e doar ignoranță, este chiar o crimă morală. O complicitate tăcută cu agresorul.

Dacă mâine copilul te va întreba ce a fost deportarea, vei ști ce să-i răspunzi? Dacă este prea complicat, atunci o vizită la vagoanele deportărilor, amplasate în Piața Marii Adunări Naționale, ar trebui să fie mai mult decât zece lecții de istorie.

Dar de ce trebuie să cunoaștem anume acum? Pentru că generația celor care au trăit deportările e pe cale să dispară. Pentru că, dacă nu ne amintim noi, istoria va fi rescrisă de alții.

Cei care ne-au deportat azi ne „invită acasă”

În zilele în care Republica Moldova comemorează unul dintre cele mai întunecate episoade ale istoriei sale – deportările din 6 iulie 1949 – de la Moscova ni se întinde, cu o seninătate grotescă, o „mână frățească”. Liderii pro-ruși vorbesc, din nou, despre „reunirea Moldovei cu Rusia”, îmbrăcând în cuvinte calde ceea ce istoria noastră cunoaște doar prin cizme, vagoane, teroare, foamete și deportări.

Mai mult, exact în preajma zilei de 6 iulie, aceștia organizează congrese, poartă negocieri privind crearea unor blocuri politice și lansează platforme care cer apropierea de Kremlin, ignorând nu doar voința electoratului, ci și memoria victimelor regimului sovietic.

A te alinia azi cu Moscova înseamnă a uita sau a disprețui ce au trăit bunicii noștri. Înseamnă să închizi ochii la cei peste 35.000 de oameni deportați doar în operațiunea „Iug”. Înseamnă să rescrii istoria la dictare, cu tastatura în limba rusă și sufletul învins de frică sau interes.

Dar cel mai dureros este că cei care ne-au deportat ne cer astăzi loialitate. Iar unii, în mod rușinos, sunt gata să le-o dea.

Acest editorial a apărut prima dată pe site-ul publicației din Republica Moldova – Agora.md

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp