„Nimeni nu scapă întreg din copilărie”. Scriitoarea Zeruya Shalev, supraviețuitoare a unui atentat terorist, despre traumele personale și naționale și despre depășirea lor

Suntem mereu doar la un pas distanță de pierdere și de moarte, crede scriitoarea israeliană Zeruya Shalev, care a înțeles acest lucru încă din copilărie. „Mama mea era văduvă, și-a pierdut primul soț în război, iar apoi, mai târziu, s-a căsătorit cu tatăl meu. Dar îl plângea pe primul ei soț tot timpul. Așa că am crescut cu tot felul de dureri, iar scrisul meu m-a dus mereu în adâncul durerii și al părerii de rău. Cred că eram mai interesată de acele sentimente și poate că a fost ceva puțin terapeutic în a le descrie. Poate că le-a făcut mai puțin înspăimântătoare, cel puțin din perspectiva copilului care eram”, povestește scriitoarea într-un interviu pentru Republica. Născută într-o țară încărcată de traume, fiind ea însăși supraviețuitoare a unui atentat terorist, Zeruya Shalev scrie despre suferință într-un fel care apropie vindecarea. În cărțile ei, nimic nu rămâne ascuns vederii. Totul este spus, de la nedreptăți istorice și traume transgeneraționale, la tensiunile în relația de cuplu și în relația dintre părinți și copii. într-un proces eliberator de recunoaștere. „Putem crește din sentimentele și situațiile dificile. Și să fii conștient de ele nu înseamnă să te blochezi în suferință, ci înseamnă doar că poți face lumină asupra acestor sentimente, iar acesta poate fi și începutul unei schimbări”, spune Zeruya Shalev.

Recent, scriitoarea a vizitat România, unde și-a lansat cel mai recent roman, Destin, publicat la Humanitas Fiction.

În cărțile dvs. aveți un fel remarcabil de a descrie sentimentele inconfortabile, dureroase, pe care oamenii tind de obicei să le evite cu orice preț. Dar, descriind astfel de trăiri, creați un spațiu mai mare pentru viața însăși, iar universul devine mai respirabil. Cum v-ați dezvoltat această abilitate de a putea procesa atât de multă durere, atât de multe sentimente conflictuale și de a le pune atât de limpede în cuvinte?

De mic copil am fost întotdeauna foarte conștientă de pericolul pierderii, al durerii. Îmi amintesc că scriam poezii de la șase ani și îmi amintesc că i le arătam mamei și ea spunea: Poeziile tale sunt atât de triste… De ce? Ai o copilărie fericită, cum de scrii poezii atât de triste? Cred că am avut această sensibilitate față de durere. Desigur, acest lucru are foarte mult de-a face cu mediul familial. Mama mea era văduvă, și-a pierdut primul soț în război, iar apoi, mai târziu, s-a căsătorit cu tatăl meu. Dar îl plângea pe primul ei soț tot timpul. Așa că am crescut cu tot felul de dureri, iar scrisul meu m-a dus mereu în adâncul durerii și al părerii de rău. Cred că eram mai interesată de acele sentimente și poate că a fost ceva puțin terapeutic în a le descrie. Poate că le-a făcut mai puțin înspăimântătoare, cel puțin din perspectiva copilului care eram. Nu am o explicație bună, dar aceasta a fost întotdeauna tendința mea. Pe de altă parte, să scrii despre durere nu înseamnă să te afunzi în depresie și să renunți la speranță. În multe privințe, cred că se întâmplă exact contrariul. Este o convingere foarte comună, dar eu o împărtășesc, că putem crește din sentimentele și situațiile dificile. Și să fii conștient de ele nu înseamnă să te blochezi în suferință, ci înseamnă doar că poți face lumină asupra acestor sentimente, iar acesta poate fi și începutul unei schimbări. Cel puțin al unei schimbări de perspectivă.

Asta încercați de fapt să faceți prin cărțile dvs…

Cred că asta încerc să fac. Spun cred pentru că niciodată nu știu cu adevărat sigur ce fac. Scrisul este atât de intuitiv și spontan, nu plănuiesc prea multe. E ca o aventură uriașă.

Spuneați cu o altă ocazie că la început nu ați fost sigură cum se vor întâlni eroinele romanului Destin, Atara și Rachel, pe parcursul poveștii.

E adevărat, nu eram sigură cum se vor întâlni și ce se va întâmpla după ce se vor întâlni. Dar încerc să nu mă îngrijorez prea mult, să am încredere în intuiția mea și să merg înainte ca și când aș conduce cu niște faruri foarte slabe, concentrându-mă doar asupra următorului pas. Nu mai mult de atât. Într-un fel, cred că acesta este un fel mai sănătos în care cărțile să se dezvolte - să nu mă impun prea mult, să aștept, să ascult și să văd ce se întâmplă.

Ați adus în discuție condusul, mersul cu mașina este o parte importantă a cărții. Foarte multe lucruri se întâmplă sau eșuează să se întâmple în timp ce ea este în mașină și, deși există o destinație, drumul pare uneori că nu duce nicăieri. Care este rolul pe care îl joacă drumul în scrisul dvs?

În primul rând, eu nu sunt cel mai bun interpret al cărților mele, eu sunt doar scriitorul. Scriitorul poate vorbi doar despre procesul scrisului și despre ceea ce simte față de personaje. Dar când eram cu Atara, în timp ce conducea înainte și înapoi, mă gândeam că acesta este, în multe privințe, un drum al vieții. Mereu se duce dintr-un loc în altul, îi este greu să stea într-un singur loc, conduce fără să știe ce se va întâmpla și face greșeli pe parcurs fără să le înțeleagă. Este uneori speriată de traficul din jurul ei și nu știe cine o va aștepta la capătul drumului și cine nu. Aceasta este într-un fel starea de spirit a Atarei în această carte. Și, poate fi, de asemenea, o analogie a vieții. L-am menționat în carte pe rabinul Nahman din Breslov, iar el mereu spunea că importantă este calea, nu destinația. Poate că l-am urmat de această dată.

Aș vrea să vorbim un pic despre începutul drumului. Atara nu știe nimic despre originea numelui ei și totuși povestea din spatele lui îi afectează viața. Vorbiți mult despre trauma transgenerațională, cum ne influențează ea devenirea ca indivizi, evoluția ca familie, ca societate?

Este o temă foarte importantă, pentru că eu cred că suntem cu toții puțin traumatizați după copilărie. Nimeni nu scapă întreg din copilărie și viața noastră este o încercarea de a depăși trauma copilăriei, a creșterii. Însuși procesul nașterii este unul traumatizant... Cred că atunci când devenim adulți încercăm să nu repetăm greșelile părinților și să le oferim copiilor noștri copilării mai puțin traumatizante. Și asta a încercat să facă Atara, dar a eșuat, ca mulți dintre noi. Aceasta este una dintre cele mai mari lupte din viață, la fel cum este lupta pentru țară. Familiile și țările nu sunt atât de diferite, cred. Eu, ca israeliancă, trăiesc într-o țară post-traumatică. Iar acest lucru nu devine mai ușor cu anii, pentru că sunt atât de multe traume care te ajung până la urmă. Războaiele și atacurile teroriste, întreaga situație este extremă. Deci da, simt că sunt înconjurată de tot felul de traume și post-traume și încerc să-mi găsesc calea sau încerc să găsesc calea ca personajele mele să le depășească. Și cred că Destin (n.r. pronunță în românește), îmi place foarte mult titlul în limba română, Destin este, printre alte probleme, o poveste despre traumă. Dar e vorba despre depășirea ei pentru că simt că această întâlnire dintre Rachel și Atara le poate vindeca sau cel puțin elibera pe amândouă de mulți ani în care au fost prinse în amintirile lor traumatice.

De asemenea, este un proces de recunoaștere pentru că nici Atara, nici Rachel nu au primit niciodată recunoașterea pe care o așteptau, recunoașterea durerii lor și a prețului pe care au trebuit să-l plătească pentru felul de a fi al altora, pentru amintirile și pierderile lor. Și deși nu este un drum direct, este foarte complex, cred că spre sfârșitul cărții încep să se simtă mai eliberate.

Foto - Facebook Humanitas Fiction

Cu ani în urmă ați trecut chiar dvs. printr-un eveniment foarte traumatizant, când ați fost grav rănită într-un atentat terorist. Cum ați reușit să depășiți acel moment și să vă continuați viața?

A fost greu la început, mi-a fost foarte frică că nu îl voi depăși niciodată. Și principala mea teamă a fost că nu voi mai putea scrie, iar asta m-a speriat foarte tare. Cred că am trecut prin toate etapele durerii fără să le cunosc. La început, mă gândeam la atacul terorist tot timpul și încercam să îmi amintesc fiecare detaliu al lui. Mi-a luat timp până am putut să îl las în urmă și să mă întorc la viața mea. Acest lucru s-a petrecut în paralel cu procesul de vindecare fizică. După o jumătate de an, am putut să-mi folosesc din nou picioarele, am putut merge, am putut ieși încet-încet din casă. Trecerea timpului a ajutat, procesul de vindecare a corpului m-a ajutat foarte mult. Însă cu toate acestea am suferit ani întregi, îmi era greu să văd autobuze, să mă aflu lângă autobuze, pentru că autobuzul a explodat și a fost cu totul distrus. Bineînțeles că nu am mai putut merge cu autobuzul. Și sunetele puternice, bruște mă speriau. Așa că am purtat acest lucru cu mine foarte multă vreme, dar simt că nu am făcut niciun efort special să depășesc ceea s-a întâmplat.

Povesteați într-un interviu, că la acel moment scriați Thera, iar prietenii dvs au venit să vă încurajeze și v-au spus că e un moment bun să vă concentrați pe scris.

Așa este, veneau și îmi spuneau: oricum stai în pat, nu ai nimic de făcut, termină de scris cartea sau începe una noua.

V-a ajutat sau ați resimțit-o ca pe o presiune?

Am resimțit-o ca pe o presiune, pentru că vreme de jumătate de an nu am fost capabilă să scriu. Deschideam computerul și încercam să citesc ceea ce scrisesem înainte și era ca și când scrisese altcineva, nu puteam să relaționez cu acel text, nu puteam să îl continui, nu puteam nici măcar să îl citesc. Era atât de greu să mă concentrez la început. Dar jumătate de an mai târziu, când picioarele mele erau mai bine și corpul meu era mai bine, am deschis brusc calculatorul, m-am dus la ultima pagină și am început să scriu ca și când nimic nu se întâmplase. A fost o mare surpriză. Am simțit că vindecarea trebuie să vină înaintea scrisului, fiindcă, deși ajută cu siguranță, scrisul nu vindecă în mod direct. Pentru că scrisul este foarte dificil și ai nevoie de putere pentru a scrie.

Destin este și o poveste despre părinți și copii. Atara se conectează cu copiii ei când sunt mici, după cum scrie în toate cărțile de parenting că trebuie făcut, și totuși când ei cresc apar problemele. Cum vedeți această relație părinți-copii?

Să ai copii mici este mai ușor decât să ai copii adulți. Și da, pentru Atara a fost într-adevăr foarte dificil, pentru că a fost un pic prea atașată de copiii ei. Cred că este un fenomen pe care îl vedem foarte mult în Israel, nu tiu cum este situația în România, dar generația mea de părinți și generațiile mai tinere de părinți sunt foarte devotate copiilor, pun copiii în centrul vieții lor, ceea ce este o compensare pentru felul în care generațiile anterioare îi priveau pe cei mici, ca pe o bătaie de cap.

Atara nu a vrut să repete greșelile părinților ei, a vrut să fie foarte, foarte devotată, dar când copii cresc, ea e încă obișnuită cu acest atașament strâns și nu știe ce să facă. Ei o iubesc, dar au propriile lor vieți și de abia spre sfârșitul cărții ea înțelege că a ratat perspectiva. Că relația cu copiii presupune un proces continuu de schimbare și noi ca mame trebuie să devenim mai mature pe măsură ce copiii cresc. Iar uneori a fi mai mature înseamnă să fim mai distante și să fim mai puțin dependente de ei și să încercăm să nu îi facem dependenți de noi. Acest lucru este o problemă pentru ea și o urmăresc foarte atent când cei doi copii naturali ai săi găsesc două moduri extreme, imprevizibile de a se îndepărta. Și poți vedea că trebuie să facă un efort pentru a vedea cine sunt, pentru că ea presupune că sunt într-un anumit fel, dar sunt complet diferiți.

Deci ce ar fi trebuit să facă ar fi fost să fie mai atentă, mai curioasă la cine deveneau cu adevărat copiii ei pe măsură ce creșteau.

Da, curiozitatea este mereu o tendință bună ca să nu simțim că știm totul, ci să fim curioși și să încercăm să învățăm. Dar ea are o asumpție fixă, e sigură că fiica ei îi este foarte devotată și că își merită devotamentul, și de aceea este atât de supărată când fiica nu vine atunci când are nevoie de ea. În ceea ce-l privește pe fiul său, nu avea desigur habar despre ce se întâmplă în armată și nu putea prezice dorința lui de a deveni religios, dar acesta este un alt mod de a o părăsi pe ea și lumea ei. Deci este o lecție mare și dureroasă.

Atara are un job foarte interesant, este arhitectă specializată în restaurarea clădirilor. Noi în România avem foarte multe clădiri vechi, frumoase lăsate în paragină. Ce spune starea clădirilor despre starea unei națiuni?

Cred că arată în primul rând lipsă de bani, de decizie, priorități diferite. Este trist, mi-aș dori ca toate orașele să aibă grijă de clădirile vechi care spun povești vechi, este un fel de a onora trecutul, istoria. În ceea ce o privește pe Atara, cred că ocupația ei îi scoate în evidență caracterul, personalitatea. Ea nu are un ego mare de arhitect care vrea să facă ceva complet nou. Și este dispusă să asculte clădirile și să le înțeleagă poveștile. Mă pot identifica ușor cu ea. Este ceea ce încearcă să facă cu tatăl ei. Ideea este nu să distrugă clădirea, nu să o facă la fel cum era, dar să îi dea șansa de a avea o a doua viață. În multe feluri, este ceea ce încearcă să facă pe parcursul întregului roman, să repare clădiri și să repare oameni. Șă ofere o a doua oportunitate pentru ceva ce părea pierdut.

În ce măsură îți poți schimba destinul?

Cred că fiecare dintre noi încearcă să-și găsească propriul drum, care diferit de la o persoană la alta. Presupun că, pe de-o parte, trebuie să fii foarte conștient și să nu negi lucrurile care se întâmplă, dar pe de altă parte să încerci să creezi acest decalaj, să pui această distanță, să nu fii prea simbiotic cu toate influențele, să devii mai puțin vulnerabil.

Problema destinului este una uriașă, pe care o găsim în toate religiile. Este o întrebare infinită, este întotdeauna o luptă între destinul nostru și liberul nostru arbitru. În ce măsură ne putem influența viața și în ce măsură trebuie să acceptăm realitatea, când să începem lupta și când să încetăm lupta? Atara este foarte preocupată de aceste întrebări, pe măsură ce devine mai implicată în povestea tatălui ei și când se întâmplă ce se întâmplă cu soțul ei. Trebuie să aleagă și cred că alegerea ei este pe de-o parte să își accepte destinul, să nu i se împotrivească atât de mult, pe de alta să încerce să găsească o cale personală de a se elibera parțial de el. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp