„Nu este ușor să faci teatru. Dar el are meritul de a fi schimbat perspective”. Alexandru Potocean, actor, despre parcursul său în România

Într-o lume din ce în ce mai agitată, plină de tehnologie și distrageri constante, fiecare dintre noi ne găsim modalități de a rămâne conectați la ceea ce contează. Pentru mulți dintre noi, teatrul rămâne un refugiu prețios, o formă de artă care ne conectează cu emoțiile noastre cele mai profunde. Teatrul este mai puțin un loc de divertisment, cât un spațiu de reflecție și conectare cu sine și cu ceilalți. Fiecare spectacol ne oferă o fereastră către o altă realitate, ajutându-ne să ne dezvoltăm empatia și înțelegerea față de cei din jur. Într-o societate în care interacțiunile umane sunt din ce în ce mai superficiale, teatrul ne amintește de importanța conexiunilor profunde și de puterea emoțiilor. Alexandru Potocean, actor la Teatrul Național „I. L. Caragiale” din București, vorbește despre teatru, arta, emoție și experiențele care l-au adus aici, după o carieră artistică de peste 20 de ani. 

L.M.: Care a fost momentul decisiv în care ți-ai dat seama că teatrul este vocația ta și cum a influențat acest moment parcursul tău artistic?

A.P.: Totul a început pe vremea liceului. Eram în clasa a IX-a și am aflat despre existența unei trupe de teatru care performa în limba engleză. Unii dintre colegii noștri (și de atunci, și de acum), Radu Iacoban și Ioana Barbu, au venit la noi la liceu ca să dea de veste că există o preselecție în desfășurare. Ne-au întrebat dacă vrem să citim un text în limba engleză și am zis ok, hai să vedem. Ceva mă atrăgea. La fața locului, am citit ceva. Aparent, engleza mea era foarte bună și am început să facem piese de teatru în limba engleză pentru Festivalul de teatru prezentat în cadrul liceului. Și chestia asta m-a validat. Oamenii care m-au văzut făcând asta au zis „Ești talentat, e mișto, ne place de tine”. Ceea ce nu mi se mai întâmplase. Eu nu eram nici vreun mare sportiv, nu eram nici cel mai popular. Eram pur și simplu încredințat de faptul că cea mai mare realizare a mea a fost să intru la liceu. Cam acesta era nivelul la care credeam că sunt. Nu credeam că sunt în stare de altceva, la momentul acela. Experiența aceasta mi-a dat încredere în mine și am continuat. Am făcut tot liceul câte o piesă pe an. Așa am fost la festival, unde am fost premiat pentru prestația mea. Dacă a fost un moment decisiv, atunci acesta a fost.

L.M.: Ai jucat în diverse producții teatrale. Care a fost un rol provocator pe care l-ai interpretat?

A.P.: Au fost multe, într-adevăr, dar cred că demn de menționat este Trigorin în cheia lui clasică (spectacolul Pescărușul, de Cehov, în regia lui Eugen Jebeleanu, la Teatrul Național „I. L. Caragiale” din București). Mi se pare că la vârsta de acum și la momentul în care mă aflu acum, aș putea să-i găsesc și un alt tip de citire, din punctul meu de vedere, unul mai sofisticat. Și în general, îmi plac personajele lui Cehov și toate piesele lui. Îmi plăcea și Astrov la un moment dat și îmi plac toate piesele lui Cehov. Mă îndrept foarte mult în zona aceasta clasică rusească, pentru că pe mine asta m-a format. Și mi se pare că lucrurile care m-au format rămân acolo, în mine, voi rămâne toată viața cu impresia că nu există altceva mai bun decât ele. 

L.M.: Cum percepi influența tehnologiei asupra teatrului tradițional, convențional? Crezi că tehnologia poate îmbunătăți experiența spectatorului sau riscă să o dilueze?

A.P.: Cred că tehnologia ajută, sigur, însă părerea mea e împărțită în ceea ce privește tehnologia. Cred că atâta vreme cât ajută cu adevărat, ea este valoroasă. Dacă însă derivăm acel ajutor cu adevărat al tehnologiei și aportul ei real în viața noastră spre altceva, spre manipulare, spre exploatare a omului de către om cu ajutorul tehnologiei, atunci cred că devine nocivă, devine flagelul de care ne temem atât. Ea în sine nu este rea. Nu văd nimic rău în a încredința întreaga muncă manuală, alienantă, roboților, exemplu. Să construiască ei mașini, să le sudeze ei, să facă ei lucrurile astea. Atâta vreme cât tehnologia e folosită ca aport al calității vieții, este bine, dar dincolo de asta nu mi se mai pare ok. Uzul și abuzul nu mi se par în regulă și, din păcate, ca tânăr, e greu de făcut diferența. Și nu cred că ne putem opune. E un val mult prea mare și mult prea puternic.

L.M.: Ai un exemplu de spectacol care te-a impresionat și care abordează teme relevante pentru societatea astăzi?

A.P.: Luna trecută am văzut un spectacol la Teatrul Metropolis, în regia lui Alex Bogdan. „Club 27” se numește și m-a impresionat peste măsură. Este o poveste extrem de personală a Cătălinei Mihai despre copilăria ei care merge mai departe, intră și într-o zonă un pic fictivă, apropos de ce o privește pe alocuri, dar foarte realista, apropos de mediul din care vine, și care mi se pare că are profunde implicații sociale. Este un bildungsroman acest spectacol, un drum inițiatic care mie mi-a plăcut foarte mult, care m-a emoționat foarte mult, m-a și amuzat peste măsură, am râs foarte mult și m-am simțit foarte bine văzând spectacolul acesta de teatru. Foarte simplu, realizat foarte direct și extrem de puternic, foarte puternic. Bravo lor! I-am și felicitat și mă bucur că am avut acces să văd spectacolul acesta.

Putem avea o componentă socială în teatru, care să fie transmisă în mod direct, frust și foarte, foarte clar și cataclismic. Însă cred că orice fel de de mesaj social ar avea teatrul, indiferent de nuanța lui, indiferent de direcția lui, dacă el nu este însoțit de emoția care e specifică teatrului, se pierde, cade undeva în hău. Rămâne acolo, blocat, și nu trece rampa dacă e doar cerebral. În schimb, dacă există o poveste foarte sensibilă, și foarte adevărată, și foarte asumat spusă de cineva, există mult mai multe șanse ca mesajul respectiv să ajungă la tine, indiferent despre ce vorbim. Și indiferent de coloratura politică.

„Sunt cunoscut pentru faptul că zic pas”

L.M.: În ce măsură poate actorul să-și aleagă spectacolul în care urmează să joace, câtă libertate are?

A.P.: Există o libertate, depinde și de reglementările în vigoare. De exemplu, dacă eu la momentul ăsta aș fi un actor care ar juca doar într-un spectacol și n-aș mai fi avut nicio producție nouă de ani de zile, sigur că aș fi obligat să intru în următoarea. Dar având în vedere faptul că acopăr un minimum de una-două producții noi pe an, cred că pot să spun dacă vreau să intru într-un spectacol sau nu. În cazul meu, lucrurile sunt mai complicate din două puncte de vedere. O dată că sunt și părinte și este nevoie de mine și acolo, și și eu am nevoie să fiu acolo, dar și din cauza faptului că nu mai vrei de la un punct să experimentezi tot. Nu te mai atrag toate lucrurile. Dacă întâlnesc un nou regizor despre care mi se pare că are un univers nou, pot să mă duc să văd un spectacol de-ale lui și dacă ceva mă atrage, pot să îmi doresc să experimentăm împreună mai departe. Dar dacă nu, nu. Nu contează că e nou sau de succes sau chiar și consacrat. Și sunt cunoscut pentru faptul că zic pas. Așadar, putem să presupunem că Alexandru Potocean joacă de regulă în spectacole care îi plac, care i se potrivesc.

„Cinismul este epuizant”

L.M.: Cum simte actorul efortul depus în timpul spectacolului? De ce, la finalul anumitor spectacole, actorii nu zâmbesc (referire la spectacolul „Exil”)?

A.P.: La un spectacol de trei ore, crede-mă, e complicat. Există așa de multă energie care se acumulează pe parcursul celor trei ore, încât într-adevăr, la 10.30 seara, când se termină și când publicul aplaudă, te resimți, indiferent că ai stat pe scenă cele trei ore sau că ai avut câteva intrări, e la fel de epuizant. Și publicul din sală obosește după trei ore. Mai ales în cazul unui spectacol care nu e o comedie.

Și cinismul este destul de epuizant. Și știi că e acolo tot timpul. Mai facem haz de necaz, dar când ne uităm înapoi, casa e cu susu-n jos. Știi, nu prea e frumos ce vedem când ne uităm, dar trebuie să mergem înainte într-un fel sau altul. Asta este și ideea în spectacolul „Exil”, ăsta este și mesajul textului, până la urmă. Da, într-adevăr, uitându-ne înapoi, e un dezastru. Pe de altă parte, cum putem să înaintăm? Cum putem să existăm? Cum putem să nu recreăm dezastrul respectiv decât mergând înainte, asumându-ne că asta s-a întâmplat, asta a fost atunci, decât explicându-ni-l? Mie mi se pare crucial să înțelegem niște resorturi care s-au întâmplat în anii 90. Despre asta este vorba în „Exil” și da, este un spectacol greu, care poate fi epuizant. Nu mereu râdem la aplauze.

L.M.: Cum îți păstrezi încrederea în oameni atunci când nu ai motive să ai încredere sau când ești dezamăgit?

A.P.: Sunt dezamăgit și gata. Nu mai am încredere după ce o pierd. Există o șansă și cam atât, din punctul meu de vedere. Există începutul, să zicem. Știu că sună drastic, dar în același timp, nu este. Cred că o dată ce încrederea ți-a fost înșelată, a ierta, a oferi o a doua șansă, nu mi se pare că aduce nimic bun. Există această prăpastie care se creează, care este irecuperabilă, indiferent cât de multe eforturi ai face. Și știu asta din ambele perspective. Știu cum este când încrederea este complet zdruncinată în celălalt, dar și invers. Și nu cred că există reconciliere.

„Nu este ușor să faci teatru. Dar el are meritul de a fi schimbat perspective”

L.M.: Dacă putem spune că este greu să faci teatru în România, ce te motivează pe tine, Alexandru Potocean, să faci teatru în continuare?

A.P.: Ușor nu este, asta e clar. La nivel personal, mi se pare că încă rămâne valabilă validarea aceea. Și dacă renunț la asta, sigur, pot face joburi mai simple, care nu necesită calificare. Dar cu siguranță satisfacția nu va fi la fel. Iar faptul că teatrul schimbă lucruri, e delicat de spus și mi se pare o idee greșit înțeleasă. Da, teatrul poate pune umărul la schimbare și, în general, arta are un aport cu adevărat în fața schimbării. Arta are acest potențial de a trage semnale de alarmă ca lucrurile să se schimbe. Așadar există și această dimensiune, care mă motivează, a ceea ce faci undeva în spate, a faptului că pui umărul la a schimba niște perspective vis-a-vis de feluri învechite de a vedea lucrurile, feluri care nu sunt întotdeauna cele mai bune. Sunt foarte multe lucruri împământenite cu care am crescut, care s-au perpetuat, percepții, prejudecăți și teatrul, ca și alte arte, e responsabil de a schimba ceva.

L.M.: Știm deja că Alexandru Potoceanu nu mai este prezent în social media și că nu-și dorește acest lucru. Crezi că absența ta din aceste medii poate duce la scăderea popularității tale?

A.P.: Unul dintre motivele pentru care am avut conturi în social media a fost chiar ăsta, promovarea. Nu mi-e frică fiindcă nu mai sunt acolo. Am fost activ în social media până când mi-am dat seama că prezența asta nu are nici un fel de aport, pentru că și având social media eu nu mă promovam, de fapt. Cu siguranță viața mea e mult mai bună de când nu mai am conturi în social media. Cred că e foarte bine cu câtă promovare am și cred că atâta vizibilitate câtă am acum este mai mult decât suficient.

„Am avut trei conturi de Facebook și unul de Instagram de care nici nu știam. Am renuntaț la ele în 2019”

Ceea ce mi s-a mai dovedit de-a lungul timpului este că cei care au vrut să lucreze cu mine m-au găsit și fără Facebook. Mi-au spus că au văzut filmul cutare și că m-aș potrivi pe un anumit rol, m-au chemat la o probă. E cu atât mai nociv fenomenul social media cu cât mi se pare că supralicitează ceea ce ai putea tu face. Am avut trei conturi de Facebook și aparent unul de Instagram de care nu știam. Nu mi se pare că s-a schimbat radical nimic în ceea ce privește promovarea mea de acum, fiindcă nu mai am cont de Facebook din 2019. Până la urmă, cea mai bună promovare este ceea ce faci pe scenă sau în filme. De acolo vin oamenii, rolurile, perspectivele.

L.M.: În ce spectacole îl putem vedea acum pe Alexandru Potocean?

A.P.: Mă puteți vedea la Teatrul Național „I. L. Caragiale” din București, în „Secundar”, „Exil”, „Pescărușul”, „Părinți și copii”, „Pădurea spânzuraților”, „Gertrude”, „Hedda Gabler”, „Adio, domnule Haffman”. Apoi, la Teatrul Odeon, în „Tipografic Majuscul” – un spectacol istoric, care împlinește anul acesta, în toamnă, 13 ani de existență și care se joacă cu o regularitate de ceasornic, o dată pe lună. La teatrul Replika joc în „Amintiri din epoca de școală” și în „Lucrător Universal”, în regia lui David Schwartz, respectiv Radu Apostol. E un spectacol pe care îl recomand călduros, la fel ca și „Amintiri din epoca de școală”, alături de colega Katia Pascariu. Încântăm audiența noastră atât tânără, cât și mai puțin tânără, cu amintirile noastre din epoca de școală.

Interviul face parte din proiectul „Ducem bunicii la teatru”. Cu sprijinul Asociației „Niciodată singur – prietenii vârstnicilor”, în urma unei campanii de strângere de fonduri, 200 de seniori vor viziona spectacolul „O scrisoare pierdută” pe 14 iunie 2025, la Teatrul Național „I. L. Caragiale” din București. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp