Foto: Profimedia Images
Am fost de curând la Campionatele Europene de Gimnastică Ritmică din Budapesta cu fii-mea. Ea practică de câțiva ani sportul ăsta și și-a dorit să vadă pe viu performanța sportivelor medaliate la cel mai înalt nivel.
Evident că am rămas impresionați de ce au făcut fetele acolo (România a luat toate medaliile de aur posibile, în afară de una singură), de galeriile care susțineau echipele din diferite țări, de întreaga atmosferă creată de organizatori, ce să mai vorbim, a fost impecabil totul.
Apoi, am ajuns direct la un concurs național de gimnastică ritmică, organizat în Brașov. Și da, diferențele de organizare, de capacitate a sălii, de tehnologie folosită pentru prezentarea sportivelor, de sonorizare și alte facilități au fost imense, dar asta era de anticipat și nu vreau să fiu cârcotașul care spune: „E mai bine în străinătate, noi nu suntem în stare, uite ce organizare, nici nu se compară… etc”. Dacă gândeam așa, aș fi plecat din țară de mult, nu aș fi continuat viața aici, nemulțumit.
Nu despre asta aleg să scriu azi, ci despre un alt element cultural care mi-a sărit în ochi. La Brașov era o singură tribună pentru spectatori: în general, membrii de familie ai sportivelor, părinți care au venit special să-și vadă fetițele cum se străduiesc să dea tot ce au mai bun pe covorul imens așternut în fața unui juriu cu priviri aspre. Tribuna cred că avea o capacitate redusă, mult sub numărul de spectatori-susținători ai fetelor: probabil că erau vreo 50 de scaune și vreo 300 de spectatori pe zi, aproximativ.
Cu toate astea, după ce am urcat în spațiul ăsta mic și chinuit al tribunelor, cu fii-mea, în prima zi de competiție, am căutat cu privirea două locuri libere, că știam că avem mult de stat acolo. În mod paradoxal, situația se prezenta cam așa: din vreo 50 de locuri, 30 erau ocupate de oameni și restul de 20 de obiecte: o geantă, o pereche de ochelari de soare, o sticlă de apă, o bluză etc. În același timp, peste 100 de oameni stăteau chinuiți prin diverse locuri, unghiuri și poziții căutând care mai de care să se uite printre alți părinți, cabluri sau bare de inox către copiii care făceau performanță pe covor.
Reflexul meu a fost să mă duc către două astfel de „locuri” și să întreb în jur dacă sunt ocupate: imediat un tătic mi-a răspuns sigur pe el: „Sunt ocupate, acum au ieșit să vorbească la telefon și se întorc imediat.” Ca și cum să nu care cumva să se așeze altcineva în tot acest timp și ei să piardă bunătate de locuri. Am înțeles, am înghițit în sec și am tăcut. După 30 de minute, timp în care aproape niciunul din cele 20 de locuri libere nu se ocupase (sau nu definitv), m-a izbit întrebarea asta: „Dacă locurile sunt la liber, cum naiba poate cineva să le blocheze o zi întreagă, plecând în altă parte în timp ce alți părinți, copii sau bunici ce chinuie în picioare cu orele?”.
A doua zi am găsit o soluție mai deșteaptă să ne așezăm pe locurile disponibile cu acordul „proprietarului”: „Nu vă supărați, ochelarii aceștia sunt ai dumneavoastră? Sau geanta sau ce obiect era poziționat acolo pe post de gard de protecție al unei proprietăți invizibile proaspăt dobândite. Răspunsul era invariabil „Da” și era urmat de gestul de a lua imediat obiectul de acolo și de a-l trage înfrigurat înspre ei. Gest care era dat tot de simțul puternic al proprietății. Simț care era activat de frica instinctivă de a nu o pierde.
După care mi-am amintit că asta se întâmplă cu noi, românii, cam peste tot: la mare, la plajă, am luat un loc bun, lângă apă, am pus prosopul să ne marcăm teritoriul și am plecat la masă câteva ore la tavernă. Nu vorbim acum despre șezlongurile plătite, vorbim despre plajă liberă și accesibilă oricui.
Același gest reflex de a ne marca teritoriu din același motiv: frica de a nu pierde. Să nu care cumva să vină altcineva cu prosopul și să facă plajă acolo unde noi vrem să ne întoarcem după masă și poate că ne întoarcem de abia pe seară că ne-a luat un pic somnicul la tavernă după două beri și un gyros.
Am copilărit într-o perioadă în care locurile se marcau și la coadă: veneau oamenii de dimineață la coadă la Alimentara să-și lase un bagaj, un cărucior acolo să-și păstreze locul, să nu care cumva să îl ia altcineva. Tot din frica de a nu pierde.
Mi-am dat seama că noi, românii, avem o mentalitate bazată pe scarcity (cum s-ar exprima cercetătorii britanici), adică pe o credință profundă că resursele sunt prea puține și noi nu trebuie să le pierdem. Mentalitatea asta are la bază multă frică și multe frici. De asta facem compromisuri mari, de asta nu avem curaj decât în grupuri mari și suntem mielușei individual luați la bani mărunți, de asta jucăm mereu la minim și nu la maxim.
În multe dintre training-urile mele, cursanții trec printr-o experiență de grup în care sunt direcționați să-și maximizeze punctajul pentru echipa lor. De cele mai multe ori, ei strâng 50-70 de puncte din peste 100 cât ar putea să facă. Întrebați, la final, dacă și-au maximizat rezultatele, mulți dintre ei răspund: „Da, în condițiile date.” Totuși, matematic, ei sunt foarte departe de rezultatul maxim. Dar au un zâmbet dulce-amar pe buze și o satisfacție de consolare că măcar au făcut mai multe puncte decât cealaltă echipă. Sau că măcar nu au ieșit pe minus (ceea ce nici nu este posibil în acest joc). Este o mentalitate care amestecă două principii, ambele izvorâte din frici: minimizarea pierderii pe de-o parte (zicea bunicu: „Sunt buni, tataie, îi iei, nu-i dai” despre orice primeai gratis de la altcineva) și maximizarea câștigului față de celălalt („Să moară și capra vecinului” sau „Eu n-am făcut mare brânză, dar măcar n-a câștigat nici el”). Și apare o competiție nocivă pentru ambele părți. Apare războiul, în toate formele lui imaginabile: fizice, virtuale, relaționale etc.
Mentalitatea asta păguboasă, care își are rădăcinile în multiplele frici ancestrale și naționale, are în centru protejarea puținului pe care îl avem. Noi nu jucăm să câștigăm, noi jucăm să nu pierdem.
Mai mult decât atât, din când în când, nu mai suportăm asta și vrem să dăm și noi un tun, să facem o combinație, să ne îmbogățim rapid. Reacția asta este un debușeu emoțional, ceva ce apare în mod firesc ca să ne „răzbunăm ocaziile” pierdute, cum ar spune orice comentator sportiv care se respectă.
O altă mentalitate, mai sănătoasă, este cea a curajului.
Îți propun să îți imaginezi lumea ca pe un spațiu în care e sănătos să ne ridicăm de pe scaunul mult vânat și să ne asumăm riscul de a fi ocupat de altcineva între timp. Va fi cineva care are nevoie de el, cel mai probabil și care e obosit. Și care îl va lăsa și el la rândul lui tot liber când va pleca afară să-și ia un suc de la automat. Și altcineva îl va folosi și tot așa. Diferența este că se odihnesc în felul ăsta 4-5 oameni diferiți pe locul respectiv, și nu un om și o pereche de ochelari sau bluza de pe spătar. Și încearcă să multiplici asta cu 20 de scaune libere câte erau la competiția de gimnastică de la Brașov. Și cu impactul pe care îl gestul ăsta văzut de copiii de acolo care îl vor repeta în alte situații cu alți oameni pe care îi vor inspira să gândească abundență, nu limitare (scarcity). În felul ăsta, oamenii vor juca la mai mare, nu la mai mic. Având mai puține frici, ei devin mai relaxați și, implicit, simt că au mult mai mult de oferit celorlalți. Încep să fie mai colaborativi, mai generoși, mai deschiși și mai sinceri și să aibă relații mai sănătoase.
Tot frica te face secretos („Să nu care cumva să afle celălalt ce gândesc, ce planuri am, ce idei am etc. Să nu afle că mi le fură și eu doar asta am...”). Alternativa este să te gândești că ai multe idei bunei și că poți să mai concepi de 10 ori pe atât dacă altcineva le implementează pe astea înaintea ta. Asta te face mai curajos, mai relaxat, mai colaborativ și, cel mai important, cultivă încrederea în ceilalți și a celorlalți în tine.
De asta, mi-am propus că studiez curajul și să ajut oamenii din jur să devină mai curajoși.
Curajul este o virtute care merită cultivată și despre care voi mai scrie aici în viitorul apropiat.
Curaj în tot ceea ce faceți!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Acum, nici sa generalizam cu nesimtirea romanilor, pt ca asta era in cazul mentionat la Brasov. E plin youtube-ul de filme cu poporul arian german si imperial britanic, navalind gafaind sa ocupe sezlongurile gratuite de la hoteluri...si nu putem vorbi de scarcity la ei. La noi, da! pentru ca in socialism oamenii erau nevoiti sa stea la coada sa prinda ceva de mancare, sau chiar de imbracat/incaltat si de spalat. Statul la coada era greu, si atunci asta faceai, mai lasai o sacosa, un scaun la coada pentru ca stateai si noaptea si ziua, era frig sau cald, erai flamand sau aveai nevoie la baie, aveai copii sau batrani de ingrijit. La noi se justifica mentalitatea, la nemti NU!. Dar peransamblu, nesimtirea e repartizata tuturor, pentru a o invinge e nevoie de respect fata de sine si de celalalt....Se pare ca ungurii, sarbii il au....Nu curajul ne lipseste, ci respectul de sine, constiinta propriei valori, multi avem mentalitate de sluga...si slugile sunt curajoase cateoda...dar nu au respect de sine..... Eu ii prefer pe romani, pentru ca ii cunosc, si stiu ca per ansamblu sunt mai buni decat altii......daca zgarii poleiala germana sau franceza, olandeza, etc veti gasi o micime si mizerie umana groaznica. Important e sa nu mai asteptam de la stat sa "ne dea", mai bine sa ne asociem si sa construim noi, oamenii, si sali de sport, si cluburi, si parcuri, si cantine, ...si tot....noi putem impreuna totul.