„Oamenii urăsc cu forța cu care se urăsc pe ei înșiși și iubesc cu puterea cu care se iubesc pe ei înșiși”. Aș putea extinde la orice aceste cuvinte

Foto: Getty Images

Ce departe suntem, uneori, de iubire. Ce mult și des folosim acest cuvânt și ce puțin știm cu adevărat despre el.

Odată cu trecerea timpului, mi-am dat seama că am spus și eu „te iubesc” sau că am iubit în mai toate felurile și că am vrut să aflu limitele iubirii, învățând-o ca pe o lecție divină.

Am învățat că ea nu trebuie condiționată, că ea se înmulțește în noi numai dacă n-o ciuntim cu pretențiile noastre.

„Te iubesc, am făcut atâtea pentru tine”. „Te iubesc, dar …” „Din iubire te cert”. „Eu iubesc, deci te ajut să fii mai bun”. Declarații și intenții, toate făcute din iubire. Toate împinse în sufletul celuilalt, al celui iubit.

Tind să cred că totuși sunt om bun, nu-i așa? (Cine zicea că despre noi avem în general numai vorbe de bine? Cunoașteți mulți oameni care se vorbesc pe ei înșiși de rău?)

Deci sunt un om bun și de aceea am trăit cu senzația că și știu sau am știut cum să iubesc. Nu neapărat pe cine, e drept, aici alegerile nu au fost mereu la fel…

Am iubit și-o vară, și un an, am iubit și 10 ani, am iubit și câteva zile, dar iubesc, de fapt, de 30 de ani un suflet ce mi-a fost destinat și cu care îmi beau cafeaua în fiecare dimineață:)

Dar… cum am iubit?

Văd cum din iubire cei mai mulți își iau libertatea de a face rău, de-a umili, jigni, din iubire țipă, din iubire sunt agresivi.

În numele iubirii s-a ucis, s-a distrus. În spatele iubirii s-a ascuns deseori atâta ură!

Nu am știut nici eu cum să iubesc. Nu am știut mereu cum s-o spun, sau cum să trăiesc iubirea față de iubit, de familie, de prieteni, de aproape, de colegi, de dușmani sau vrăjmași (îmi place mai mult acest cuvânt). Iubim în general condiționat, măsurat, atenți să nu ne pierdem controlul, firea, capul… Iubim din gură, dar urâm din suflet. Cristian Galeriu, preotul pe care deseori îl întreb… orice… mi-a spus odată un cuvânt: „Oamenii urăsc cu forța cu care se urăsc pe ei înșiși și iubesc cu puterea cu care se iubesc pe ei înșiși”.

Aș putea extinde la orice, aceste cuvinte. „Oamenilor le este frică de ceilalți cu intensitatea cu care le este frică de ei înșiși”… și așa mai departe.

Am citit mult despre iubire, dar niciodată, niciun fragment dedicat ei, nu mi s-a părut mai clar, mai adânc, mai acoperitor decât acesta scris de Sf Pavel în Epistola către Corinteni 1, intitulat chiar așa: Iubirea.

”De-aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, dar dacă n-am iubire, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval zăngănitor. Și de-aș avea darul profeției și de-aș cunoaște toate tainele și toată știința și de-aș avea credința toată să pot muta și munții, dar dacă n-am iubire, nimic nu sunt. Și toate averile mele, de le-aș împărți, și trupul meu de mi l-aș da să-l ardă, dar dacă n-am iubire, nimic nu-mi folosește.

Iubirea rabdă îndelung, iubirea se dăruie, ea nu invidiază, ea nu se trufește, nu se îngâmfă, ea nu se poartă cu necuviință, nu-și caută pe ale sale, nu se întărâtă, nu ține seamă răul, nu se bucură de nedreptate, ci de adevăr se bucură, pe toate le suferă, pe toate le crede, pe toate le nădăjduiește, pe toate le rabdă.”

Am citit fiecare cuvânt ca pe un examen. La câteva am picat cu brio.

Succes!