Foto: Robert Ghement / EPA / Profimedia
Mai avem nevoie, după experiența traumatizantă și tragică a ultimelor luni, de orice demonstrație că în țara aceasta nu se poate schimba nimic de sus in jos? Absolut nimic. A mai păstrat cineva vreo rezervă miraculoasă de speranță în valorile morale, în empatia și în viziunea care ar putea să ne inunde vertical, dinspre stratosfera puterii? Și mai ales, se mai simte cineva cu adevărat în siguranță în perimetrul ăsta mioritic în care ne este dat să supraviețuim, în cel mai propriu sens al cuvântului?
Valul 5 ar putea fi valul nostru. Dar un alt fel de val. Un val al vaccinaților cu bun simț, cu empatie, compasiune și responsabilitate. Al celor care au încă anticorpi la nepăsare, la nesimțire. Un val al celor care încă se încăpățânează să își navigheze destinul dupa busola suflet și IQ. În ordinea aceasta. Un val al celor încă infectați cu iubire. Un val al unei uriașe presiuni. De fapt, mai avem o singură șansă – un tsunami.
În acești 30 de ani, orice milimetru bătut în retragere de indolența politică a fost făcut doar sub o formă uriașă de presiune publică. Orice asemenea milimetru a fost un progres pentru societatea românească. Am avut asemenea momente, puține, dar prețioase – valul de indignare și durere post-Colectiv, ordonanța 13, sutele de mii de oameni solidari din februarie 2017. Doar atunci cinismul, ipocrizia și autosuficiența au dat un pas înapoi. Doar atunci speranța a mers un pas înainte. Mult prea puțin, pentru că am reintrat rapid în zona noastră de confort, iar ei în strategia lor de maximă eficacitate – „răbdare, va trece, vor uita, totul se uită, se vor linisti”. Plus eternele oferte - „pâine și circ”, circul din belșug, „divide et impera”, din plin! A funcționat perfect, de fiecare dată. Nu s-a schimbat mai nimic.
Valul 5 ar trebui să fie valul unei presiuni copleșitoare. Cum altfel vom putea să ne creștem copiii într-un stat eșuat, într-un infern al nesiguranței, al nepăsării, al neiubirii? Ne asumăm un viitor sterp, sinucigaș, fatal? Acceptăm să fim lăsați în permanență pe cont propriu? Plecăm toți? Cât timp să mai plecăm din disperare? Cât timp ne mai lăsăm alungați de lipsa de speranță?
Presiunea valului va trebui să fie uriașă. Fie că vom inunda din nou strada, dacă pandemia va trece și nu ne va fi amenințată astfel sănătatea, fie că vom găsi forme mai solide și mai inteligente de exprimare sau pur și simplu, de ce nu? Vom ieși zilnic cu milioanele în fața caselor noastre, în fiecare seară, 5 minute măcar, cu o amărâtă de pancartă în mână pe care să scrie atât – Sănătate. Educație. Justiție. Drumuri. Acum. Adică …..Viitor. Până când prezența noastră zilnică le va usca efectiv retina, până când vocile noastre le vor inunda timpanele. Dar de data asta fără să ne mai retragem în turnurile noastre egoiste de fildeș. Ar fi valul nostru adevărat. Și atunci ar putea fi, într-adevăr, ultimul.
Sigur, știu, vom tot vota, trebuie să o facem, altă cale mai bună nu s-a inventat, dar în momentul acesta nu cred că mai speră cineva în vreun miracol al bunei credințe. După fiecare ritual democratic, viteza cu care și-au dat în petec, aproape toți, a depășit viteza luminii. Iar noi am experimentat dezamăgiri adânci. Ultima este abisală. 500 de morminte în fiecare zi?
Singura noastră șansă ar fi acest val uriaș de presiune pe care trebuie, în cel mai pașnic, cel mai inteligent și cel mai persistent mod cu putință, să îl înălțăm. Ne-am pierdut total încrederea în oamenii politici, nu avem dreptul să ne pierdem încrederea în valorile morale. În statutul nostru de oameni. Putem să mobilizăm câteva inteligențe remarcabile ale societății românești din domeniile vitale, care să contureze un proiect manifest credibil de însănătoșire a sănătății, de educare a educației, de dreptate făcută justiției. E nevoie doar de bun simț și inteligență. Încă mai avem. Și noi să stăm înfipți în spatele acestor idei, apărând principii de data aceasta și nu oameni, în valul nostru de presiune uriașă până când cineva, acolo la varf, își va asuma curajul, dus până la sacrificarea carierei politice, de a le transforma în sfârșit în realitate. Dacă nu din convingere, măcar de teama valului uriaș al presiunii noastre. A milioanelor de nimeni.
Un lucru însă limpede ca disperarea noastră: dacă vom face asta cu ură, vom rata totul. Ura nu poate legitima niciun context. Ura și agresivitatea ar dizolva tot ce a mai rămas încă uman în noi, până la desfigurare. Scopul nu a scuzat de fapt niciodată mijloacele. Nimic nu s-a putut construi fără iubire, fără sacrificiu și fără solidaritate. Nimic, niciodată.
Zilele trecute am convins primul om să se vaccineze. Și nu cred că fost întâmplător. A fost prima oară, după luni de frustrantă și copleșitoare neputință, în care am schimbat frecvența de comunicare. De la vehemență și indignare, de la reproșuri, acuze si etichetări, predicții științifico-apocaliptice și intransigență am trecut la ceva ce a părut, pe moment, doar o capitulare tristă. Am spus epuizat: „Ok, zici că nu ți-e teamă, fă-o atunci de dragul prieteniei noastre. Ne știm de atâția ani, ai încredere în mine, fă-o de dragul acestei încrederi, fă-o de dragul meu.” Am aflat că a făcut-o. Și mi-am dat seama că dacă 5 milioane de români ar convinge fiecare un singur prieten, unul singur, atât, fără presiuni agresive, exasperate sau disprețuitoare, apelând la căldura relației și mai ales la încredere, miracolul s-ar putea înfăptui.
Nu doar răul e contagios, și binele are această proprietate.
Ar putea urma valul 5, dar un altfel de val, al bunei credințe, ale celor infectați cu iubire și sacrificiu. Sau ar putea urma deșertificarea spațiului nostru lăuntric, nu doar geografic. Întotdeauna am avut de fapt dreptul să decidem.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.