Sunt multe de spus după „Pescărușul” lui Eugen Jebeleanu care a avut premiera la TNB. În primul rând, că nu poate fi văzut o singură dată pentru a sintetiza cu sens tot ce a pus el într-un spectacol care te-nțepenește două ore și jumătate în scaun. În al doilea rând, că e un montaj greu de integrat dacă n-ai văzut nici măcar o punere clasică în scenă la Pescărușul ori n-ai citit vreodată ceva din Cehov. Apoi, cred că e nevoie să fi experimentat niște reprezentații de artă teatrală contemporană ca să nu te stingherești în sală precum mămăicile din fața mea nostalgice după samovar. Alternativa la toate acestea e să fii foarte deschis la minte, dar la inimă, mai ales.
Acestea fiind zise, spectacolul este de-o mare îndrăzneală artistică și un manifest care atinge cele mai nevralgice puncte ale lumii de azi pe o scenă pe care, spunea cândva sărmanul Pittiș, ar trebui să se joace doar piese mari și doar clasici, fiindcă Naționalul are în primul rând datoria de a educa. Păi, ce face Jebeleanu la TNB e educație la toate nivelurile.
De la nevoia de a deschide ochii publicului spre o lume în care trebuie să existe tot omul cu identitatea lui de limbă, gen, orientare sexuală, cu frământările sale socio-politice, la nevoia de a da actului artistic expresia cea mai liberă folosind cuprinzător mijloacele contemporane ale spectacolului, montajul acesta face educație cu toate generațiile de spectatori. Iar dacă nu te pune pe gânduri cum ar fi normal, în mod sigur te lasă cu gura căscată. Momentul în care pe oglinda de make-up a culiselor aduse de-a lungul scenei actorul scrie cu ruj de buze ‘RIP TNB’ este de-un curaj exemplar.
Mărturisesc că am avut emoții la prima parte, mândră cum eram după ce Jebeleanu luase Gopo pentru ‘Câmp de maci’, un pariu personal de spectator care mai văzuse producțiile ultimului an și care avea pentru regizorul de teatru multe certitudini. Dar prima parte, am avut surpriza să constat, e o plonjare în atmosfera densă a zilelor noastre într-atât de intempestivă, încât m-am întrebat dacă n-ar fi trebuit să existe un crescendo de gestică pentru ca publicul să poată asimila strigătul acesta cumplit de real și sfâșietor. Doar că Jebeleanu, ajuns el însuși la un capăt al răbdării, preferă să răstoarne masa de la-nceput, arătând lumea lui Cehov azi în toată nuditatea și suferința ei.
Scenele intenționat expresioniste sunt pline de detalii ce unesc discursiv spații culturale diverse și dau o forță incredibilă criticii pe care regizorul o aduce în montajul său manifest raportărilor la lumea artistică, inechităților de gen din ea și intoleranței la diversitatea umană concretizate în crude și inutile războaie.
Pe cât de reușită estetic, pe atât de dură în conținut e scena în care toreadorul dornic să-și arate bărbăția batjocorește în luptă chiar femeia care-l adoră și care sfârșește prin a fi târâtă în zoaiele scenei, ridicată și mângâiată în ultimă instanță tot de femei. Superioritatea bărbatului e dezbrăcată la propriu de Jebeleanu într-o scenă în care ‘scriitorul’ rămâne complet gol, iar actorul poate fi văzut în toată frumusețea lui de om. Fiindcă asta reușește un regizor vizionar cu actorii săi, toți unul și unul în „Pescărușul”: să-i readucă în fața publicului ca oameni. Un echilibru mai mult decât necesar într-o lume a teatrului de la noi în care unul ca Andrei Șerban încă pune actorul la pupitru să ironizeze fenomenul #metoo și crede că asta e un adaos dibaci la viziunea modernă a textelor clasice.
Sunt foarte multe de spus despre „Pescărușul” lui Eugen Jebeleanu, sper că o vor face criticii de specialitate. Pentru că e nevoie să vorbești despre forța actorilor în acest montaj, filmul în teatru, muzica imersivă în ritmul inimii, degajarea barierelor lingvistice, folosirea spațiului scenic până la scheletul său, iluzia costumelor și câte altele oferite de lentila unui regizor care împreună cu echipa lui se demonstrează cu totul vizionar și care, până la finalul spectacolului, ne-arată că poate monta elegant și-n dulcele stil clasic. Ceea ce e frumos, e integrator, dar astăzi în artă nu mai e suficient. Adică exact așa cum Cehov se străduia să ne spună încă de-acum o sută și ceva de ani.
Pentru că înainte de a fi artist trebuie să fii capabil să te-arăți pe tine om viu, vulnerabil deci, riscând să fii tu însuți pescărușul pe care l-ai putea ținti. O perspectivă din care ‘RIP TNB’ ar putea deveni în teatrul nostru un slogan nu doar curajos, ci și unul revoluționar.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.