„Să fie la ei, acolo…” Dicționarul vieții sexuale, după „Ortodoxia tinerilor”, și bula celor care votează DA la referendum

Pe când aveam vreo şaisprezece ani erau la modă bluzele scurte, cu vedere la buric. Aveam o colecţie întreagă de astfel de bluze şi pantaloni cu talie joasă iar verile petrecute la ţară însemnau un conflict permanent cu bunica mea.

„Uite ce e, la tine la Giurgiu te porţi cum vrei. Dar la mine, aici, nu te îmbraci aşa.”

Nu de puţine ori am auzit replica asta. Anii au trecut, moda s-a schimbat, dar replica a rămas aceeaşi, cu unele variaţii impuse de context. „La tine poţi să stai afară şi pân’ la două, la mine, aici, nu o să umbli teleleu pe uliţe până dimineaţa”. „La mine, aici, nu vorbeşti aşa”. „La mine, aici, nu fumezi la poartă”.

La un moment dat, replica devenise un prilej de glumă în familia mea. Ce mă surprinde, când mă uit în spate, este că această replică nu avea nicio consecinţă, iar ea ştia. Continuam să port bluze scurte, să umblu teleleu pe uliţă până dimineaţa, să fumez la poartă şi să îmi expun repertoriul de înjurături atunci când mă enervam. Cu toate acestea, bunica mea îşi repeta de fiecare dată declaraţia şi am ajuns să înţeleg că o făcea mai mult pentru ea decât pentru a-mi impune mie un anumit model comportamental. Ştia că nu are niciun efect, era conştientă că răspundeam doar autorităţii parentale, iar ai mei nu aveau nimic împotriva bluzelor scurte sau a hoinaritului pe uliţe. Ar fi preferat să nu fumez, dar nu îi interesa unde o făceam, iar modul meu colorat de a vorbi ştiau că se va ameliora cu timpul. 

Cu toate astea, de fiecare dată când făceam ceva „incorect” în preajma ei, auzeam plescăitul dezaprobator şi vocea obosită şi blândă ce pronunţa sentinţa aproape cu indiferenţă, doar pentru că trebuia să o facă. Apoi îşi vedea de treburile ei, fără a aştepta un răspuns.

Mi-au venit în minte momentele astea tot mai des în ultima vreme, asistând la toate discuţiile publice pe baza referendumului pentru familie. Am încercat să înţeleg cine sunt oamenii care se vor duce să voteze „DA” şi de ce o fac. Şi mi-am dat seama că motivele lor sunt surprinzător de asemănătoare cu „la mine, aici, nu se face aşa”.

Dar înainte de a discuta despre motive, să vedem care este publicul ţintă al referendumului. Foarte mulţi dintre aceia care îl contestă fac greşeala de a crede că votanţii PSD şi susţinătorii Coaliţiei pentru Familie sunt aceiaşi. Nu va reuşi PSD-ul să scoată la vot peste cinci milioane de oameni. Nu, nu va reuşi. Dar, din păcate, nici nu trebuie. Pentru că sunt mai multe categorii de public ţintă aici, iar lupta se duce acum pentru voturile unei categorii pe care contestatarii referendumului o neglijează complet. E girafa care nu poate exista.

În afară de publicul clasic, în mare parte rural şi pentru care preotul şi biserica reprezintă autoritatea supremă, există o altă categorie numeroasă. Publicul în mare parte urban, votanţi ai opoziţiei, şi care se duc la fiecare protest anti-PSD. Ei sunt puşi în încurcătură acum, deoarece vor să fie prezenţi pe 6 sau pe 7 octombrie. Vor să pună ştampila pe „DA” şi vor să „apere familia tradiţională”. Dar nu vor să fie asociaţi cu PSD-ul şi urăsc faptul că acest partid şi-a asumat referendumul. Iar în timp ce mişcarea #boicot îi ignoră, Coaliţia pentru Familie împarte flyere la metrou, iar susţinătorii lor scriu articole în Evenimentul Zilei cu titlu de-o şchioapă „Nu îl lăsaţi pe Liviu Dragnea să confişte referendumul pentru familie!”. Lupta pentru aceste voturi a început, iar mişcarea #boicot a pierdut startul.

Prima categorie este clar de ce se duce la referendum. Pentru că i se spune să o facă, şi nu neapărat de către PSD, dar şi de către liderii de opinie din cardul Bisericii. Iar orice preot în oricare sat din România este un lider de opinie. Însă ce îi face pe ceilalţi să încline pentru referendum?

„Nu vreau să se căsătorească şi să poată să adopte copii.”

„De ce?”

„Pentru că şi copiii vor fi gay. Sau traumatizaţi.”

„Nu vreau să se întâmple şi în România ce se întâmplă în alte ţări.”

„Ce anume?”

„Au ajuns să se căsătorească bărbaţi cu bărbaţi şi femei cu femei.”

„Şi ce e rău în asta?”

„Se creează o modă. Păi dacă toată lumea e homosexuală, cine mai face copii?”

Purtând multe astfel de discuţii, am găsit aceleaşi argumente peste tot. Nu are nicio importanţă că un copil crescut de un cuplu de homosexuali poate ajunge sau nu gay. Nu are nicio importanţă că homosexualitatea nu e o modă şi nicio o alegere, la fel cum nu alegem să ne naştem blonzi cu ochii albaştri. Aparent, aceşti oameni îşi văd modul de viaţă ameninţat. Auzind aceste argumente, întrebarea pe care am pus-o a fost următoarea:

„În situaţia ipotetică în care, brusc, majoritatea populaţiei lumii devine homosexuală, iar toţi copiii din centrele de plasament sunt adoptaţi de cupluri homosexuale, devenind, la rândul lor, gay, care ar fi problema?” 

Numitorul comun al răspunsurilor pe care le-am primit îl reprezintă ideea că procentajul de persoane gay ar creşte brusc, odată cu legiferarea căsătoriei dintre persoanele de acelaşi sex (nici nu contează că suntem la o mare distanţă de a aduce în discuţie tema asta). Iar această creştere ar duce, treptat, la dispariţia speciei umane.

Sigur, specia poate dispărea din foarte multe motive. În România sunt produse, anual, 1.3 milioane de tone de ambalaje. 5% din deşeurile municipale sunt reciclate, însă. Un procent drăguţ care ne plasează, fără drept de apel, pe ultimul loc din Europa. În timp ce Bucureştiul este printre cele mai poluate oraşe din Europa, Portugalia atinge un record reuşind, în luna martie a acestui an, să producă 104% din consumul de energie la nivel de ţară, exclusiv din surse de energie regenerabilă. Sigur că România poate fi şi fruntaşă. Spre exemplu, un studiu făcut de Global Forest Watch, între anii 2001 şi 2017, ne plasează în top zece zone din această lume care sunt responsabile pentru 54% din pierderea globală a pădurilor. În ritmul ăsta, românii verzi care resimt ameninţarea asupra speciei umane venită din partea „modei” gay, vor ajunge, în curând, românii cenuşii.

Ei, cum pot nişte oameni atât de măcinaţi de fragilitatea speciei să trăiască într-o casă unde există clasicul coş de gunoi de sub chiuvetă, asemănător unei şaorma cu de toate? Cum pot, de 1 mai, să se repeadă la grătare în pădure fără să observe că pădurile nu prea mai există, ba chiar, unii dintre ei, lăsând acolo deşeurile rezultate în urma picnicului? E simplu. Pentru că frica reală nu există, de fapt.

Nu este frica de homosexualitatea care ar avea ca efect, conform argumentelor lor, împuţinarea speciei până la extincţie. Nu este frica de „trauma” unui copil crescut de un cuplu gay, cât timp traumele reale din orfelinate sunt ignorate sau denunţate ca fiind propagandă LGBT. Este ceea ce spunea bunica mea, „la mine, aici, nu”.

Ceea ce face acest referendum şi motivul principal pentru care este susţinut, are de-a face cu proprietatea asupra gândirii. Viziunea Coaliţiei pentru Familie se traduce astfel:

„Românii nu sunt gay. Românii nu acceptă persoanele gay. La noi, aici, nu suntem de acord cu homosexualitatea.”

Este impunerea modului de gândire „corect”. Nu este vorba despre temere, lipsă de informare sau, în definitiv, homofobie (deşi da, suntem un popor homofob). Este vorba despre acapararea gândului şi modelarea şi cioplirea lui după chipul şi asemănarea românului verde. Referendumul organizat de Coaliţia pentru Familie nu este orientat catre apărarea familiei tradiţionale şi nici exclusiv împotriva persoanelor gay. Este orientat împotriva unui model de gândire. Mişcarea #boicot şi procentajul mic al celor care se duc să voteze „NU” sunt entităţile vizate de referendum, în cadrul acestora, sigur, fiind persoane atât gay cât şi straight.

Nu am vârsta care să îmi permită să fi trăit vreodată, pe propria piele, o astfel de încercare asemănătoare de confiscare a gândului şi zidirea lui într-o celulă în vederea reeducării. Dar am citit despre asta, iar asemănările sunt izbitoare. Orice societate dictatorială a început prin modelarea mentalităţii, cu reguli foarte clare – la ei să facă ce vor, la noi se gândeşte aşa şi se acţionează aşa. Iar pentru aceia care cred că această comparaţie este una exagerată, să aruncăm o privire la campania împotriva educaţii sexuale iniţiată de Ortodoxia Tinerilor. E vorba despre o serie de afişe din mediul online, în care suntem avertizaţi că educaţia sexuală, secularistă în paranteză, formează viitoare cliente la clinicile de avorturi, în timp ce educaţia pentru viaţă, în paranteză creştină, formează mame eroine. Mame eroine, deci. Din câte ştiam eu, moda vintage se referă la haine, nu la sisteme politice. 

Dar să trecem mai departe. În seria de 6 afişe, avem două modele de gândire. Sub titlul „educaţia pentru viaţă” există un model, iar sub titlul „educaţia sexuală”, un altul. Aflăm, astfel, care este cel corect.

Educaţia creştină produce nu doar mame eroine, ci şi soţi fideli, taţi ocrotitori, tineri responsabili. De asemenea, condamnă masturbarea, homosexualitatea, sexul oral şi pe cel anal, contracepţia, pornografia, precum şi relaţiile intime premaritale. E un fel de „AŞA DA”. În partea lui „AŞA NU” avem viitorii derbedei, voiajorii sexuali, clientele de la clinicile de avorturi, precum şi acceptarea sau încurajarea masturbării, a homosexualităţii, a contracepţiei etc. Avem de-a face cu o delimitare foarte clară între „să fie la ei, acolo” şi „la noi, aici, nu”.

Ca să rezum, votul cu „DA” la referendumul pentru familie înseamnă, de fapt, un vot în alb dat încercării de a impune profilul românului. Toţi aceia care nu se conformează, sunt invitaţi, subtil momentan, să părăsească ţara. Vor să se căsătorească? Să o facă în altă parte, în România nu. Sigur că ăsta e primul pas. Urmează avorturile în altă ţară, educaţia sexuală pe care o poţi primi în şcolile din altă ţară şi, eventual, dacă s-ar face voia Coaliţiei pentru Familie, metodele contraceptive pe care le poţi lua din altă ţară. România trebuie să fie o enclavă a creştinătăţii (aşa cum este ea înţeleasă de Coaliţia pentru Familie şi nu altfel) în Europa, iar cetăţenii săi trebuie să se conformeze pentru binele Patriei.

La noi, aici, nu. Iar aceia care strigă „ba da, se poate şi la noi, aici”, îşi pierd naţionalitatea. Ei devin anti-români, propagandişti LGBT vânduţi, scursuri ale societăţii. În marele sat care este România, sunt invitaţi să se ducă la ei, la oraş, şi să facă ce vor, dar cât timp stau în sat, să se conformeze. Să predea cheia către propria minte, pentru ca aceasta să fie modelată într-un mod corect.

La fel ca bunica mea, aceea care îşi spunea replica-mantră doar pentru ca acele cuvinte să ia naştere, fără să aştepte un argument sau un răspuns, aceia care se duc la referendum sa voteze „DA” o fac pentru a-şi „face datoria”. Însă, spre deosebire de bunica mea, ale cărei cuvinte nu produceau vreo restricţie pentru că nu erau susţinute de autoritatea parentală, pe 6 şi 7 octombrie, dacă referendumul va trece, vor exista consecinţe. Pentru că el este susţinut de autoritatea guvernamentală. Este chiar intens dorit de PSD pentru a-şi arăta muşchii şi de Coaliţia pentru Familie şi BOR pentru a crea un precedent. Este începutul legiferării modelului de gândire corect al cetăţeanului român. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp