Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de trei ani. De astăzi vă invităm să ascultați editorialele audio publicate pe platforma noastră, dar și să testați viitorul tehnologiei, implementăm conversația vocală direct în browser, apăsând pe butonul de microfon poți cere acces. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Elogiul maidanelor

„Îl iau acasă la Brașov. L-am lăsat săptămâna trecută la bunici, a stat tot timpul în casă și s-a plictisit. Nu sunt parcuri în Sighișoara, n-are ce face copilul aici.” Aceste vorbe pe care mi le-a strecurat o veche prietenă vara trecută pe strada copilăriei noastre purtau în ele amărăciunea blasfemiei. E uimitor cu câtă seninătate ne prăduim uneori preajma și la ce forme de penibil predispune îmboicirea noastră.

Sighișoara este pentru un copil aflat în vacanță expresia supremă a libertății, forma absolută, inepuizabilă, a maidanului. Din zorii vieții și ai zilei, își găsește câte ceva de făcut în afara curții bunicilor săi. Să treacă, de pildă, drumul și să țipe din șanț sub ferestrele vecinilor după prietenul lui, încă absent de pe stradă, scoțând din pepeni cu această ocazie alte vecinătăți mai puțin matinale. 

Să colinde apoi cu comilitonul care între timp a răspuns la o citație atât de presantă pe la alte ferestre de pe stradă exact în același scop: convocarea găștii. Care gașcă, odată convocată, găsește cu cale să lâncezească, încă umflată de somn, pe șanț. 

E o atmosferă grea de nedezmeticeală, o combinație de nostalgie a patului și de toropeală sub soarele care dă deja semne de hiperactivitate. Se rumegă, fără chef, fire de păpădie, de măcriș și cârcei de viță, cu speranța venirii în simțiri. Adică a intrării în dispoziție ludică. În mod riguros, orice joc propus în aceste jumătăți bune de oră eșuează. Amorțită de pauza nocturnă de somn, ființa jocului, care dobândise cu o seara înainte virtuți stihiale, e de nerecunoscut. Duhul ei tulbure nu cheamă nici un trup. Fazan, mimă, lapte gros, șaișase, țară-țară, bițoacle – canci.

Foto: Niculae Ardelean

Toată liota știe că un singur remediu, același în fiecare zi, funcționează, dar, prizonier încă în ritualul trândăvirii, până și gândul se întoarce pe partea cealaltă. În fine, gașca concede și se târăște spre digul aflat la doi pași, îl sare mâțește și se răsfiră pe malul Târnavei cu undițele pregătite. Florin, starostele de vânătoare, e singurul care intră în apă și traversează prin vad și repeguș spre locul LUI de pescuit. Ciraci sfioși își văd de halca lor de mal și nu-și scapă din ochi semizeul înfipt în mijlocul apei. Porcușori, lapițe, albișoare, scobărei, mrenuțe, clenișori. Pe sub maluri, deplin conspirate mișcări de bizami, prin aer, săgetări razante de pescăruși albaștri. Bercuri dese exală miresme de reavăn, ale căror întrupări par să fie libelulele, aceste elicoptere cu lucit electric din scufundate ere geologice. Căldura crește vertiginos și plutele se plimbă nepișcate. E vremea pentru o bălăceală în apa încă recișoară: trei percopuri în bulboană, pe care Liviu, ochelarist și mentor, le complică cu echer, apoi uscarea pe lespezile în pantă ale digului. Inconfundabila dogoare a pietrei și mișunarea în tăcere absolută a furnicilor. Gașca se retrage, mută și precipitată, la masa de prânz.        

În crucea căldurii, banda își caută răcoarea. În ciuda injoncțiunilor tutorilor, băieți și fete se strecoară din case și se așteaptă unii pe alții în locul de întâlnire de la colțul străzii învecinate. Cu starostele în frunte, în formație completă, pleacă spre gară, trec prin pasajul de sub linia ferată și urcă, mai întâi prin teritoriul ostil al altor găști, apoi prin pădure, spre Villa Franka. Roiuri de țânțari îi însoțesc cu credință spre culmea dealului, unde în vremuri de spaimă se executau condamnații la moarte și unde, de la începutul secolului trecut, pașnici burghezi duminicali mistuie munți de mici și oceane de bere. Locul oferă o priveliște fără egal a Sighișoarei. În fine, după ce fiecare își va fi recunoscut casa din vale și după ce starostele se va fi coborât din releul de oțel pe care l-a escaladat mai degrabă ca să își confirme statutul, veselia grupului coboară treptat în nuanțe de concentrare îngrijorată.         

Campingul odată părăsit, comitetul se afundă în pădurea brăzdată de râpe tot mai adânci. Iarna, văioagele astea devin inegalabile pârtii de sanie. Valurile de pământ cresc pe măsură ce panta generală se înclină spre nord. Gașca trece cu respirația tăiată pe lângă poieni cu rugi de zmeură și de mure, în care orice fâșâit de frunză primește interpretări de spaimă: cică o familie de urși... Umbra se înmulțește, păsările triluiesc tot mai straniu, pe sub frunzele uscate se furișează reptile. Brusc, peisajul se schimbă: un hău luminat se cască la câțiva pași în față. Prăpastia e nu numai o ruptură în spațiu, ci un loc în care timpul însuși regresează, un loc al splendorilor precambriene. Brusturi gigantici, praguri de șiroire, bușteni smulși și îngrămădiți de torenții de primăvară, păsări vorbărețe, un pat de albie secat, dar încă jilav, șerpării, pereți de loess intens însoriți în care se cască grote inaccesibile, crengi care se mișcă spasmodic în adierea neîntreruptă a celui mai misterios curent de aer. 


FOTO: Niculae Ardelean

Chiar și scufundat în această vale a uitării de sine, echipajul primește indiciul subtil și amăgitor al revenirii în lumea razelor verticale, deci al culorilor total saturate: din loc în loc răsar pălăriile cu smalț roșu și puncte albe ale fatalelor muscarițe. Grupul evită și ispita aceasta și reintră vesel în samsara, care de această parte a dealului se cheamă Scherkess. Pădurea și prăpastia dispar și în față se deschide un peisaj incert de luncă inundată de ierburi înalte, deasupra cărora, pe terasamente imemoriale, plutesc zeci de locomotive cu aburi dezafectate. Dincolo de ele, sub copaci înalți, se desface un lac, de fapt un braț mort al Târnavei, scopul expediției. La balta din Scherkess se prind soreți, bibănei spectaculos colorați, „dușmani ai pisciculturii” care, puși la soare, intră iute în putrefacție, ca să poată fi folosiți mai departe la prinsul de raci după metoda Sadoveanu, cu meredeu. Tot aici se face un picnic frugal, plajă, baie, cu sărituri de pe crengile copacilor aplecați peste apă, pac-pac prin lanțul de locomotive pline de funingine și cu tabla încinsă la nemurire. Spre seară, când foamea răzbește, laia se întoarce acasă, pe drumul mult mai cuminte de-a lungul căii ferate. 

După ojină, strada cu castani bătrâni își schimbă funcțiunea și devine, pe rând, teren de fotbal, de tenis de picior, de tenis de câmp cu cârpătoare la început, apoi, în faza mai sofisticată, cu rachete cumpărate de la „Iepurașul” din centru. Partea găștii neprinsă în activitățile sportive amintite își așteaptă rândul jucând pe iarbă camps, șaișase, popa-prostu’. Câteodată se migrează in corpore în curtea de la Generală 2 și se încing campionate de ping-pong intersectare sau la fabrica veche, un șantier abandonat, unde se consumă sute de cornete într-o gherilă în toată regula. Se folosesc și arme neconvenționale: arbalete cu invizoace, mai rar arcuri de 56 de lei, lansatoare flexibile de roșii stricate. Lăsarea întunericului înseamnă v-ați ascunselea prin tot cartierul și, apoi, strămutarea la dig pentru mimă, lapte-gros, enervarea lui moș Crăciun (pe numele mic Nicu) și atacul nocturn la merele din colț.

Cetatea e pentru mers și cântat seara la chitară în scara acoperită, pentru curiozități mitologice, istorice și turistice până pe la 13 ani și pentru închipuiri melancolice de la 14 încolo: idile, însingurări, fiori. Dintre toate locurile din oraș, cimitirul evanghelic din deal exercită cea mai puternică fascinație. Ziua, loc de muncă temporar, noaptea, loc de spaime și de audiții de muzică clasică de pe discuri de bachelită, acționate la un patefon His Master’s Voice cu manivelă.

FOTO: Niculae Ardelean

Aceasta este experiența maidanescă a copilăriei mele. Oricât de comun, maidanul, mai ales cel din vacanțe, este nu numai o experiență formatoare, ci una de-a dreptul numinoasă. Cine va fi avut o experiență similară va fi încercat concomitent și starea de fascinație imposibil de reprimat, care îți hotărăște în mod tainic tot restul vieții și față de care rămâi mereu îndatorat. Mysterium fascinans. E o formă de existență paradisiacă, o trăire de densitatea diamantului, indestructibilă, care te rezolvă pe de-a-ntregul. În ciuda aparențelor, funcția acestei stări nu este una de tip retrospectiv: nu alergi la copilărie ca la un refugiu ultim, ci, ca marile clipe de grație, e sursa dinamică a tuturor emoțiilor și a tuturor gândurilor de care ești în stare în orice moment. În același timp, e poarta conectării la alte universuri posibile. 

E uimitor și îngrijorător, în aceste condiții, cu câtă ușurință suntem dispuși cei mai mulți dintre noi să ne trădăm sinele profund și să întoarcem spatele experiențelor noastre aurorale. Robiți, ne aruncăm și mai abitir în grijile noastre contabile, suntem atenți să ne fărâmițăm viața în varii forme de iluzie a controlului, umblăm țepeni în hainele noastre de firmă, alergăm mahmuri după oportunități, ne pierdem viața pe facebook. Și, ceea ce e incomensurabil mai grav, ne schilodim zilnic copiii, inoculându-le, clipă de clipă, morbul uriașei noastre plictiseli și insuflându-le duhul tulbure al suficienței. Îi omorâm, de pildă, cu blestematele de activități extracurriculare. Când nu sunt la cea mai șubredă instituție din România, adică la școală, îi purtăm ca pe niște câini de caravană pe la diverse ore de muzică, de sport, de pictură, de dans, de teatru, de balet, pe la diverse cluburi ucigătoare de spirit. Le dublăm școala cu meditații. Rezultatele tuturor acestor strădanii sunt cunoscute. După douăsprezece clase, cei mai mulți copii nu sunt un stare să articuleze un gând, necum să priceapă o arie. Cum știm cu toții, avem creierii chiseliță: nu mai putem judeca limpede și îi aruncăm pe săracii copii până și în bolgiile educației antreprenoriale, în tartarul judecăților de natură financiară, îi biciuim cu varii ideologii la modă, le spunem orice, numai adevărul nu. Le semnăm condamnarea cu un aer voios-dansant, abandonându-i în fața calculatorului, a tabletei, a smartphonului, când nu îi cărăm prin toate locurile amintite.

Foto: Niculae Ardelean

Umanitatea hiperconectată tehnologic, după care suntem așa de ahtiați, are ceva nu scandalos, ci de-a dreptul fetid: încarcerarea libertății. Cum sună asta? Absurd, de bună seamă. Pentru că, fără s-o știm, libertatea domnește netulburată, întreagă și egală cu sine dincolo de zidurile pe care singuri ni le-am înălțat, o generație de hamali de port cu aere de stăpâni ai providenței. Vrem să controlăm totul, dar oameni fiind, vai de noi, putem controla abia un lat de palmă. De aceea, evadările noastre nu depășesc eroismul unei croaziere pe vreo mare caldă vreme de o săptămână pe an, spiritualitatea noastră nu depășește nivelul unor cărți stupiduțe de dezvoltare personală, vorbirea noastră nu depășește pragul unor stereotipuri vecine cu analfabetismul, umorul nostru nu depășește ieșirea din grotă, educația noastră nu depășește senilitatea conformismului. În schimb, suntem gata să condamnăm orice nu ni se pare util, orice nu ni se pare vandabil, orice nu ne satisface rapid și pe deasupra. Ne răfuim cu voluptate cu tot ce e dificil, serios și rar.

Nu știu ce experiență ar trebui să avem, ca să ni se ia solzii care ne-au crescut pe ochi. Adică știu, dar mi-e groază să mă gândesc. Libertatea are preț scump și răzbunare aprigă. Cu siguranță, după o asemenea experiență, care va avea proporții teribile pentru întreaga umanitate, vom înțelege că singura sursă de energie vitală este libertatea și că trăirea ei plenară este incomparabilă. Până atunci, ne vom condamna copiii, crimă absolută, la îngustul nostru spațiu concentraționar.

Și e cu atât mai mare păcat, cu cât, neștiuți, copiii din noi vor continua să coboare pe Târnavă, plutind pe o cameră de tractor de la Gat până la Unghiul lui Coman și să se contemple, simultan, în plutirea aceasta de sus, de pe dig, citind Tucidide.

PS. Îi sunt îndatorat domnului Niculae Ardelean, cel mai inteligent și mai creativ fotograf al Sighișoarei, care mi-a pus la dispoziție cu toată generozitatea fotografiile care însoțesc acest text.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Adi Arm Adi Arm check icon
    Savuros descris ... cumva mi-a amintit de Creanga ... insa miezul problemei in opinia mea cuprinde numai o anumita masa a copiilor. Acei copii nascuti in principal la oras, ale caror familii s-au desprins de mult de viata in si prin natura(l) (chiar daca unii "mai luminati" sau mai nostalgici fac mare caz de ea) ... Sunt copii nascuti in familii unde adesea parintii au ceva studii (cei mai destepti la stat, ceilalti la particular, dar care egal unde, au dobandit anumite deschideri si si-au creat anumite aspiratii, poate nu totdeauna conforme cu putinta lor). Si aici intervine clasica plictiseala, lipsa de idei, insatisfactia ... cand ceea ce faci ti se potriveste nu poate exista plictiseala ... Iar copilul imita mult ... si ce imita, ce vede ...
    Un copil care nu e lasat sa-si gospodareasca singur timpul, activitatile, mediul sau prieteniile (cu anumite granite se subintelege) ... va fi un copil cel mai probabil supraponderal, imprastiat intre activitati din care nu intelege mai nimic, sau din care intelege dar nu-l pasioneaza, dar din care daca-l scoti nu stie ce sa faca... Si mai e ceva ... expresia - "se plictiseste" ... am auzit-o des la multi parinti ... ar trebui scoasa din vocabular in preajma copiilor ... simpla ei constientizare de un copil determina comportamentul acestuia ca atare ...
    Pe de o parte avem acesti copii, iar pe cealalta parte avem o alta masa de copii, mult, mult mai mare, asa-numitii (in opinia mea) copii fara copilarie sau copii ai nimanui.
    Copii nascuti in saracie lucie, cel mai probabil undeva in mediul rural, din parinti adesea analfabeti si a caror singura aspiratie (de cele mai multe ori) e urmatoarea "tarie". Copii lasati sa se descurce singuri, care cum pot, a caror "plictiseala" e deseori lupta pentru inca o zi, un an sau chiar un ceas de supravietuire ...
    Discrepante uriase, rezolvabile intr-o alta realitate poate ...
    • Like 1
  • Cand eram mica, toti copiii erau afara toata ziua in spatele blocului. Fugeam, aveam leagane, tobogan, copaci sa ne cataram. Acum tot spatiul ala e o imensa parcare, ca si majoritatea orasului. Asa ca unde exact sa mai alerge copiii liberi?
    • Like 0
  • Ne putem întoarce la lumea de atunci? "Astăzi, chiar de m-aş întoarce, a-nţelege nu mai pot", zicea cîndva poetul. Dar libertatea poate şi trebuie să fie cultivată şi pentru cei închişi în apartamentele noastre înghesuite, deschizînd zările prin prin educaţie spre cultură, dezmarginalizînd gîndirea, eliberînd-o. Şcoala trebuie să ocupe anticamera culturii; rare sînt cazurile cînd atracţia pentru cultură a prins fără şcoală. Pentru asta şcoala trebuie ajutată, nu înfierată!
    • Like 0
    • @ Gheorghe Moldoveanu
      Perfect de acord că fără școală nu merge nimic. Dar dacă școala devine un apartament îmbâcsit și epuizant, cultura fuge stadii. N-am susținut nicio clipă că maidanul trebuie sa devina o realitate exclusiva. El dă însă masura disponibilității noastre la mișcarea liberă a spiritului. Dacă maidanul dispare ca realitate fizica, e foarte plauzibil ca intuiția libertății interioare să se stafideasca și ea. Și un suflet mort, tare ca iasca, să nu se pătrundă în veci de sosurile culturii, oricât de sofisticate. Pietre marinate.
      • Like 4
    • @ Stefan Colceriu
      Şcoala nu e dispută cu maidanul. Şcoala poate da maidanului ceea ce sigur îi lipseşte, capacitatea de a vedea dincolo de zarea ochilor, ordonare, spirit critic, spirit analitic, putere de sinteză etc. Fără acestea influenţa maidanului poate conduce la ceea ce societatea condamnă ca influenţă nefastă. Maidanul poate racorda şcoala la viaţa reală, aşa numita şcoală a vieţii, care, DIN NENOROCIRE, rar ajunge în şcoală.
      • Like 0
  • Venom check icon
    Am avut privilegiul să merg, de câteva ori, în Sighișoara. E unul dintre locurile magice ale României care mi-au rămas în suflet. Cimitirul de locomotive cu aburi ar fi meritat chiar o foto-galerie separată. Text de 10, scris cu talent și suflet.
    • Like 0
  • Frumos scris felicitari,mi-am retrait copilaria.
    • Like 0
  • Alexius check icon
    As vrea sa dau un mare LIKE. Complimente autorului. Mar rar, asa ceva.
    • Like 2
  • Claudiu check icon
    Felicitări autorului pentru un text excelent scris, cu adevărat de intelectual, singurul de până acum scris la acest nivel de un autor pe acest site! CTP-ul mai cunoaste limba română la acest nivel, dar nu o prea folosește aici; ceilalti autori sunt la nivelul de cunoaștere al limbii române de semidoct mioritic obișnuit, inclusiv domnii si domnisoarele psiholog care văd că abundă printre autori! Neavând termen de comparatie, desigur însă că semidocții noștri de serviciu se consideră fiecare câte un Andrei Pleșu încă nerecunoscut :) Ei bine, acum au termen de comparație și poate mai pune careva mâna dintre ei pe câte o carte de calitate, înafară desigur de "Aventurile lui Pardaillan la miezul nopții" și face efortul suprem să scoată ochii din facebook încercând să iasă din rândurile de feisbuciști si feisbuciste la modă.
    Despre autorii cu pregatire de ingineri, sociologi și economisti de până acum ce să mai zic, n-am cuvinte despre ei de ce limbă romană știu să utilizeze în scris ... :) Parcă abia acum încearcă să deslușească tainele limbii române de bază, parcă ar fi fiecare câte un Iohannis! Pe vremuri se spunea în bătaie de joc despre unul ca aceștia că după ce și-au luat doctoratul și titlul de academician pe puncte, ambiția lor supremă era să absolve și liceul până mor ... A bon entendeur, salut!
    • Like 1
  • Foarte fain!
    • Like 1
  • Daria check icon
    Și citești cu sete și chiar dacă la un moment dat ți se pare ușor prea mult alunecat în alt gen decât cel jurnalistic, ajungi la final, la paragraful: "De aceea, evadările noastre nu depășesc eroismul unei croaziere pe vreo mare caldă vreme de o săptămână pe an, spiritualitatea noastră nu depășește nivelul unor cărți stupiduțe de dezvoltare personală, vorbirea noastră nu depășește pragul unor stereotipuri vecine cu analfabetismul, umorul nostru nu depășește ieșirea din grotă, educația noastră nu depășește senilitatea conformismului. În schimb, suntem gata să condamnăm orice nu ni se pare util, orice nu ni se pare vandabil, orice nu ne satisface rapid și pe deasupra. Ne răfuim cu voluptate cu tot ce e dificil, serios și rar."
    Bravo! Radiografiat la obiect! Chapeau!
    • Like 2
  • Adrian check icon
    Superb, mi-am retrait copilaria citind articolul, mama era din Sighisoara - familie de sasi - si majoritatea vacantelor mi le-am petrecut acolo, vara cutreierand dealurile(Fuchsloch, Breite) sau mergand cu cortul la Tarnava(Kokel) , iarna la sanius si chiar la ski, de Craciun ascultand orga in Biserica din Deal, participand la toate evenimentele vecinatatii (Richttag, Fasching) sau mergand in a doua zi de Pasti la stropit fetele
    o lume minunata care din pacate cu trecerea timpului aproape a disparut
    • Like 1
    • @
      Eu ma gandeam la Tom Sawyer si Huck Finn, dar nici maidanul baietilor din strada Pal nu-i de lepadat :)
      • Like 0


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Speranța Farcă

„Părinții sunt foarte angoasați, aud peste tot că copilul lui cutare face așa, copilul lui cutare face așa. Și se gândesc că ei nu oferă același start copilului lor, care va intra în competiție cu acei copii care au făcut toate acele cursuri. Gândim educația și viața ca pe o competiție”, spune Speranța Farca.

Citește mai mult

Șezlonguri în apă la Marea Neagră

Este o adevărată luptă între turişti pentru a prinde cel mai apropiat pat de plajă lângă apă deşi nu stau prea mult pe sezlong şi apoi tot ei se plâng că nu au soare pentru a se bronza din cauza umbrelelor extrem de apropiate.

Citește mai mult

Foto pentru textul Arinei Angelescu

Plec în oraș. Nu apuc să conduc prea mult când aud telefonul. E mama, care rămăsese cu cel mic. Inima îmi bate deja mai tare. Îmi trec tot felul de scenarii prin cap. Niciunul prea fericit. Răspund. Nu e mama. E băiețelul meu. Plânge în hohote și lasă puțin spațiu ca eu să înțeleg ceva. Nu-știu-ce grisine pe care le-am uitat acasă?!

Citește mai mult

Andrei Ene

AntiFragile, un startup care dezvoltă un sistem de etichete inteligente, care permit monitorizarea de la distanță a coletelor pe parcursul procesului de transport, a fost desemnat vineri seara câștigătorul competiției UPGRADE 100 Floors Elevator Pitch. Pe scurt, eticheta își schimbă culoarea dacă pachetul a fost scăpat de curieri.

Citește mai mult