„Uite cȃt ajutor primeşti tu, iar la mine nu vine nimeni”. Despre cum şi cȃt ne ajutăm de cei din jur

Foto: Trevor Adeline / Caia Image / Profimedia

Am întȃlnit, şi sunt sigură că şi dvs., oameni care de cȃte ori se confruntă cu o situaţie dificilă, se străduiesc din greu să o rezolve singuri. Astfel de persoane nici măcar nu-şi pun problema că ar putea cere ajutor: fie că li se pare că e un punct de mȃndrie să se descurce singuri, fie că au percepţia că ar fi luaţi în rȃs dacă ar întreba, fie sunt convinşi că cei din jur ori nu ar avea disponibilitatea, ori competenţa de a oferi vreo informaţie sau ajutor util. Fără a le desconsidera eforturile, care sunt absolut meritorii, aş spune că astfel de persoane cheltuiesc de multe ori foarte mult timp şi energie pentru a afla singuri lucruri deja știute de cel de alături. De fapt astfel de persoane nu-şi folosesc eficient resursele sociale; iar acest lucru este în final păgubos. Ca să fac o comparaţie, e ca şi cȃnd aş decide să mă îmbrac folosindu-mă doar de o singură mȃnă. Da, probabil o pot face, şi cȃnd am avut o mȃnă bandajată de la vreo tăietură am şi făcut-o, dar de ce aş pierde timpul încheindu-mi nasturii doar cu dreapta şi lăsȃnd stȃnga nefolosită?

Cele de mai sus se referă la tipul de ajutor numit în psihologie suport social instrumental respectiv obţinerea de la cei din jur de informaţii şi/sau ajutor practic (de la „cine are contactul unui instalator?” pȃnă la „poate cineva să vină să mă ajute să mult mobila?”).

Dacă vorbim de dificultăţi emoţionale, cu atȃt mai puţin cei din categoria de mai sus vor apela la suport din partea celor apropiaţi. Poate pentru că nu se simt bine dezvăluindu-şi vulnerabilităţile, poate pentru că se tem că i-ar încărca pe ceilalţi, sau poate că au fost educaţi să nu împărtăşească, motivaţiile sunt multe, dar, cȃnd suferă, aceşti oameni suferă în singurătate, iar asta este deosebit de greu. De multe ori aceştia somatizează, sau recurg, pentru descărcarea tensiunilor emoţionale la alte mecanisme, tot dezadaptive: despre aceasta am vorbit mai mult aici.

La polul opus acestei categorii sunt cei care se bazează doar pe ceilalţi în caz că traversează momente dificile. Ei sunt aceia care întreabă orice; de fapt nici nu cred şi nici nu sunt obişnuiţi să facă vreun efort pentru a găsi singuri vreo informaţie, şi de multe ori odată aflată, nici nu o notează pentru folosire viitoare, pentru că e mai simplu să întrebe din nou. Rezultatul este că îi asaltează constant pe cei din jur, ajungȃnd de multe ori agasanţi. Ei se pun mental în postura unor copii neajutoraţi, şi nu se mai comportă ca un adult în interacţiunile interpersonale.

Şi la nivel emoţional procesul este acelaşi: de cȃte ori ceva li se pare mai puţin bun, nedrept, incorect, neaşteptat (în sens rău), aceştia au nevoie de sprijinul celorlalţi de la care aşteaptă alinare, reasigurare, într-un cuvȃnt preluarea poverii lor emoţionale.

Nevoia lor de suport este atȃt de mare încȃt de la un punct încolo consideră că ceilalţi le datorează acest sprijin şi – în loc să mulţumească atunci cȃnd l-au primit – nu exprimă decȃt reproş atunci cȃnd nu le-a fost oferit.

Pentru că astfel de persoane nu îşi asumă de loc responsabilitatea pentru sine, ele încep nu doar să devină extrem de posesive în ceea ce priveşte timpul şi energia celor din jur, ci şi uită că la rȃndul lor ar mai avea cȃte ceva de făcut pentru ceilalţi. Dacă cineva le-a spus că s-ar putea să facă ceva pentru ei, acest lucru e luat ca o promisiune fermă şi – daca nu se îndeplineşte – persoana în cauză este acuzată; în schimb dar dacă ei nu au făcut ceva (din neglijenţă, pentru că au uitat, sau pentru că nici măcar nu şi-au luat în serios promisiunea) atunci există scuza că au avut probleme – pentru că ei chiar nu se cred legaţi de promisiuni aşa cum îi consideră pe ceilalţi.

O astfel de abordare a lumii este aducătoare de suferinţa şi pentru cel/cea în cauză şi pentru ceilalţi. Pentru persoana care se bazează prea mult pe alţii această politică este incapacitantă, duce la minarea încrederii în sine şi a capacităţii de a se adapta, dar şi la o părere foarte amară în legătură cu oamenii în general. Dacă persoana crede că i se datorează mereu sprijin necondiţionat, evident nu va vedea decȃt cazurile în care nu îl primeşte, şi de fiecare dată va suferi masiv, pentru că nici nu şi-a format şi dezvoltat mecanisme de autoreglare proprii. Pentru cei din jur o astfel de persoană este greu de „dus”: nu doar că are veşnic cerinţe, dar nici nu pare a aprecia ce a primit şi nici nu oferă vreo soliditate în relaţia interpersonală, nu consideră că are vreo responsabilitate sau că ar fi de oferit o oarecare reciprocitate. De fapt persoana în cauză se comportă ca un copil care îi investeşte (fără a le cere în vreun fel acceptul) pe toţi cei din jur cu calitatea de părinte.

Cum ar fi să facem să fie bine?

Ca de obicei în psihologie, calea de mijloc este cea mai folositoare.

Odată ce o persoană a devenit adultă (adică pe la 17-18 ani) ar trebui să îi devină clar că îndatorirea părinţilor de a o sprijini s-a încheiat. Da, părinţii mai pot oferi şi de-a lungul vieţii de tȃnăr adult (şi majoritatea o şi fac) dar asta este un dar şi nu ceva ce este datorat, la care tȃnărul să se simtă îndreptățit (după cum nici părinţii nu ar trebui să se simtă îndreptăţiţi la atenţia constantă a tȃnărului adult). La fel se întȃmplă şi cu cei din jur: prieteni, colegi, rude – dacă ne oferă suport de orice fel e bine nu doar să îl primim, ci şi să îl apreciem ca ceva ce oamenii ne-au dat din propria lor dorinţă (şi nu pentru că aveau vreo obligaţie) şi să mulţumim pentru el.

A considera însă că acest suport nu e de folos, nu trebuie apelat la el pentru că ne facem obligaţii, sau pentru că asta ne-ar pune într-o poziţie mai slabă faţă ce cei din jur este la fel de dezadaptiv: oamenii sunt fiinţe sociale, iar societatea umană funcţionează pe baza întrajutorării (de fapt asta stă la originea diviziunii muncii). A te priva, din varii motive, şi de suportul social instrumental şi de cel emoţional conduce nu doar la consum mult prea mare de energie pentru rezolvarea unor situaţii care s-ar simplifica mult cu ajutor, dar şi la un sentiment de amărăciune şi frustrare.

Am auzit multe din persoanele care nu cer ajutor niciodată făcȃnd comentarii amare: „uite cȃt ajutor primeşti tu, iar la mine nu vine nimeni!”. Şi poate că aşa şi este, dar … eu obişniesc să cer ajutor atunci cȃnd apreciez că cei din jur mi-l pot oferi fără ca asta să le disturbe major existenţa proprie. De fapt cei care vor să facă totul singuri probabil că în sinea lor visează la acest ajutor dar ar vrea să vină de la sine, ceilalţi să observe necazurile lor şi să le ofere spontan sprijinul. Pe care, în mod paradoxal, de multe ori ei îl refuză.

Ar fi să cerem ajutor atunci cȃnd ştim că este la îndemȃna celor din jur să ni-l ofere: mai întȃi să îl cerem, apoi să mulţumim dacă l-am primit, şi mai ales să nu apreciem negativ o persoană care ne-a refuzat: nu avem de unde să ştim cu ce se confruntă la rȃndul ei, şi în ce măsură cererea, care nouă ni se pare simplă, pentru cel în cauză nu este – în acel moment – copleşitoare.

Ar mai fi să întelegem că nu putem repeta la nesfȃrşit unele cereri: de exemplu o situaţie pe care am auzit-o de multe ori este cea a cuiva care de cȃte ori are de aplicat o procedură, îşi întreabă colegul de birou. Prima dată îi este explicată, dar cel ce întreabă nu notează şi revine cu cererea de fiecare dată cȃnd se confruntă cu problema. Asta este deja un abuz – se abuzează de timpul şi disponibilitatea colegului, fără a se gȃndi că acesta are şi el sarcinile personale.

Tot la lucruri de reţinut este că nu avem să ne limităm la un număr foarte redus de persoane de sprijin, nu de alta dar uşor le putem satura cu cererile noastre, plus că cine se pricepe la ceva nu se pricepe la toate, sau nu are disponibilitate de a oferi totul.

Mai mult decȃt atȃt, uneori chiar nu găsim sprijin. Dacă am încercat să-l obținem, în mod rezonabil, şi nu am reuşit, atunci ar fi să ne suflecăm „mânecile mentale” şi să facem singuri.

De fapt ar fi să evaluăm încă de la început dacă unele lucruri nu le putem face singuri de fapt, şi abia după ce ne-am dat seama că am depune noi prea mult efort pentru a „reinventa apa caldă” să apelăm la ajutor.

Avem de asemenea să ne asumăm responsabilităti: dacă aşteptăm de la cei din jur să-şi ţină cuvȃntul, atunci şi noi ar trebui să facem la fel, nu să ne găsim scuze: e mai bine să reflectăm înainte de a promite decȃt să „ne facem că plouă” cȃnd alţii se bazează pe noi.

Dacă ne obişnuim (şi ar fi bine să o facem) să apelăm ocazional la ajutor, ar fi să ne setăm starea mentală şi în sensul de a oferi şi noi ajutor la rȃndul nostru. Nu neapărat pe bază de reciprocitate directă, poate uneori primim de la unele persoane şi oferim altora, este în regulă şi aşa, răspunsul de tip „favor pentru favor” poate ajunge împovărător în timp. E vorba de a avea disponibilitate personală de a oferi – ceea ce avem de dat şi ne e uşor, şi poate pentru alţii reprezintă ceva extrem de preţios.

Aceste schimburi sociale de ajutor reciproc sunt de fapt baza de funcţionare a societăţii umane în general şi a micro-sistemelor sociale în particular. Dar să reţinem: oferim ceea ce noi ne dorim să oferim, nu pentru că cineva ne manipulează sau se comportă ca şi cȃnd ajutorul i-ar fi datorat, iar cȃnd avem noi nevoie de sprijin nu considerăm că e parte a datoriei altora, ci este ceva ce ni se oferă din cauza deschiderii persoanei care o face, lucru pentru care avem să mulţumim.

Concluzionȃnd: orice persoană ar trebui mai întȃi să se uite spre sine cȃnd simte nevoia de sprijin, şi să dispună de mecanisme de autoreglare emoţională dar şi de soluţii cognitive pentru rezolvarea problemelor practice cu care se confruntă. Dacă însă simte că le face faţă cu greu, a căuta suport este o soluţie cȃt se poate de bună; cu condiţia ca, după ce am primit un fel de ajutor, să învăţăm din asta cum să procedăm mai bine data viitoare, astfel încȃt să fim mai pregătiţi să gestionăm situaţiile dificile.

articol preluat de pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp