„M-am enervat la serviciu, dar îmi descarc furia acasă sau la supermarket”. Despre „furtunile” emoţionale şi cum ne descurcăm cu ele

Foto - CHASSENET/ BSIP/ Profimedia

Cu siguranţă fiecare a avut momente în viaţă cȃnd s-a confruntat cu situaţii percepute ca profund incorecte, nedrepte sau care au adus în alt mod o încărcătură emoţională negativă şi care au condus la o stare de furie. În ce măsură această furie a fost sau nu îndreptăţită sau în ce măsură am putea controla dezvoltarea unor astfel de emoţii negative puternice, am discutat în alte postări; de data asta aş dori să mă focalizez strict asupra modului în care oamenii se descurcă cu această furie, odată ce ea se declanşează.

O posibilitate distinctă este aceea de a protesta direct – respectiv a-şi apăra drepturile care sunt încălcate grav. Aceasta este de fapt metoda corectă de a proceda, dar din păcate nu totdeauna posibilă: uneori pentru că starea „de nervi” este provocată de un eveniment (nu o persoană), deci nu există un interlocutor căruia să ne adresăm, în unele cazuri pentru că starea noastră emoţională proastă se datorează unui cumul de situaţii care duc mai degrabă la oboseală sau epuizare iar alteori pentru că persoanele care sunt la rădăcina situaţiei neplăcute sunt oarecum „intangibile”, în sensul că este vorba de persoane în poziţie de autoritate pe care apreciem, din varii motive, că nu ne permitem să le confruntăm direct.

Foarte multe persoane descarcă furia sau nemulţumirea în alte zone ale vieţii unde consideră că sunt în siguranţă să o facă: aşa că vin de la job nemulţumite şi se ceartă acasă cu soţul sau cu copiii, sau devin arţăgoase cu o vȃnzătoare dintr-un magazin, sau îşi acuză prietenii de te miri ce greşeală. De fapt este vorba de un mecanism de apărare al eului numit deplasare, în care emoţiile negative sunt transferate asupra unei alte persoane/situaţii percepute ca mai puţin ameninţătoare decȃt cea care a fost la originea furiei/nemulţumirii.

Deşi probabil toată lumea a păţit asta mai des sau mai rar, ar fi bine să încercăm să nu procedăm aşa, pentru că astfel de izbucniri afectează de obicei persoane nu doar nevinovate, ci de obicei şi foarte apropiate, pe care le rănim nejustificat. Mai mult decȃt atȃt, vom da celor dragi impresia de imprevizibilitate, ceea ce le va scădea încrederea în noi şi va duce la confuzie în relaţiile interpersonale. De fapt emoţiile negative nu sunt în acest caz eliberate, ci transferate asupra altcuiva, care simte la rȃndul său tot nedreptate (nu ştie cauza izbucnirii noastre şi se simte, în mod justificat, nedreptăţit) şi deci devine la rȃndul ei furios/furioasă.

Alte persoane reacţionează prin descărcare emoţională: plȃng, ţipă, poate lovesc cu pumnul în perete sau aruncă cu lucruri. Rezultatul este că emoţiile negative sunt externalizate, dar la sfȃrşitul „crizei” persoana se simte mai degrabă epuizată decȃt liniştită. În plus, dacă descărcarea a avut elemente extreme, de obicei apare o insatisfacţie retroactivă, de ruşine pentru reacţia exagerată, mai ales în cazul în care au existat şi spectatori. Pe fondul acestei stări de insatisfacţie de multe ori sunt exprimate scuze pentru comportamentul exagerat, dar starea interioară nu neapărat este în concordanţă cu scuzele exprimate, pentru că o parte din noi ştie că existau motive pentru izbucnire, în timp ce altă parte consideră că nu a fost în regulă comportamentul asociat. Rezultatul este că de multe ori – deşi s-a aplatizat maximul de trăire – nemulţumirea rămȃne.

Mai există şi persoane care au fost educate în ideea că orice izbucnire emoţională este inacceptabilă. Aceste persoane nu şi-au permis niciodată să îşi exteriorizeze sentimentele: de multe ori nici pe cele pozitive nu le lasă să iasă la suprafaţă, iar pe cele negative le vor ţine în interior întotdeauna. Asta înseamnă că starea negativă este fie prelungită prin ruminaţie fie, dacă este complet negată, merge … in corp. Procesul se numeşte somatizare: persoanele care nu îşi pot exterioriza emoţiile le transformă în ulcere, alte afecţiuni ale aparatului digestiv (greaţă, dureri de ficat, probleme de colon), afecţiuni cardiace, dureri musculare, cefalee, etc. Este evident că nici acest proces nu este unul dezirabil, mai ales că somatizarea repetată poate duce la instalarea unor deficite medicale care apoi ne însoţesc toată viaţa.

Ei bine, de fapt cum ar trebui procedat în astfel de situaţii?

Cheia este în interacţiunea umană, pentru că oamenii s-au dezvoltat ca fiinţe sociale. Pentru gestionarea corectă a emoțiilor negative tot la alte persoane ar fi bune să apelăm, dar într-un mod în care să nu le facă pe acestea să se simtă vinovate. Ceea ce este de făcut este să cerem suport social emoţional (care este un mecanism de coping adaptiv). Ce înseamnă acest lucru: să căutăm persoane apropiate, suportive, cărora să le cerem asistență în ventilarea emoţiilor negative. Cu alte cuvinte în loc să venim furioşi de la job şi să îi găsim o vină imaginară partenerului/parenerei de cuplu, să îi spunem direct: „am avut o zi urȃtă la serviciu azi, te rog lasă-mă să îţi povestesc, am nevoie să mă descarc”. Iar după ce am „dat afară” ceea ce ne provoca furie, să mulţumim celui care ne-a ascultat, pentru a ne arăta preţuirea pentru disponibilitatea de a fi fost acolo pentru noi în momentele grele. A proceda astfel are mai multe avantaje: în primul rȃnd nu creăm vinovăţie şi furie în cei din jur, pentru că am explicat de la bun început că este vorba despre ceva ce este în noi, şi nu de vreo vină a lor. În al doilea rȃnd cei din jur nu mai au senzaţia de imprevizibilitate a descărcărilor noastre emoţionale. În al treilea rȃnd se vor simţi valorizaţi tocmai pentru că i-am considerat ca fiind cei la care apelăm în momentele grele, şi aceasta va creşte calitatea relaţiei, în loc să o mineze.

De reţinut că apelul la suport emoţional este un mecanism de coping, deci are o rădăcină conştientă, raţională. Asta înseamnă că nu „vine natural” (precum mecanismele de apărare ale eului) ci se dezvoltă, se educă, printr-un efort conştient. Pentru a dezvolta acest mecanism de coping adaptiv ar fi de parcurs mai mulţi paşi.

Primul ar fi identificarea emoţiilor negative, numirea lor, în locul ignorării stării emoţionale proaste (în speranţa că „va trece”). „Sunt furios/furioasă pentru că am fost nedreptăţit(ă) de un şef”, „sunt extrem de îngrijorat(ă) de situaţia economică ce devine riscantă”, „sunt furios/furioasă pe mine însumi pentru că am avut un accident cu maşina”, „sunt frustrat(ă) pentru că s-a spart o țeavă şi am avut o inundaţie”, „sunt obosit(ă) pentru că am avut foarte mult de lucru”, „sunt morocănos/morocănoasă pentru că ceva ce tot încerc nu îmi iese”, „sunt speriat/speriată pentru că e posibil să se petreacă unele evenimente neplăcute”, „sunt supărat(ă)/trist(ă) pentru că o persoană dragă mie s-a îmbolnăvit”, „sunt tensionat(ă) pentru că mă confrunt cu o aglomerare de treburi urgente”, şi aşa mai departe. Astfel de formulări nu numai că identifică starea, dar şi fac atribuirea cauzală corectă, deci mai greu ne predispun la deplasarea spre o altă persoană. În plus, pentru persoanele obişnuite să îşi reprime emoţiile (şi care somatizează) însăşi numirea emoţiei reprezintă un fel de permisiune (dată de sine însăşi) de a o simţi.

Al doilea pas este identificarea tipului de suport de care am avea nevoie: unele persoane au nevoie doar de a verbaliza starea, altele au nevoie de cineva care să le ofere compătimire, în alte cazuri avem nevoie doar să simţim că cineva ne înţelege şi susţine (eventual ne întreabă, în glumă, „pe cine batem?”), alteori ne dorim o îmbrăţişare, alteori avem nevoie să ni se comunice speranță sau încredere în noi înşine.

Odată ce am identificat de ce avem nevoie, este de găsit persoana căreia să-i cerem acest suport. Nu toată lumea este întotdeauna disponibilă, şi nu toată lumea poate oferi toate tipurile de reacţii ce ar putea fi aşteptate în cazuri de tumult emoţional. Dacă ştim că partenerul/partenera de cuplu are mecanismul de a încerca să ofere soluţii iar noi ne dorim pur şi simplu „să plȃngem pe umărul cuiva”, poate că un prieten/prietenă e mai de folos pentru o situaţie punctuală. Sunt persoane care pot înţelege nevoile de tip practic, altele pe cele de tip emoţional. Sunt persoane care într-o anumită perioadă sunt şi ele încărcate, deci nu ar putea avea disponibilitate, în timp ce alte persoane ar vrea să ne fie alături dar nu ştiu cum: a solicita nu doar ajutor, ci a exprima clar de ce fel de ajutor avem nevoie este esenţial (altfel se poate să obţinem un tip de reacţie care i se pare potrivită celuilalt dar nu este ceea ce căutam noi, şi asta ne frustrează şi mai mult pe fondul emoţional negativ cu care am plecat).

Odată ce am parcurs aceşti paşi, va trebui să ne facem curaj şi să cerem efectiv suportul. Spun „să ne facem curaj” pentru că asta implică recunoaşterea unei vulnerabilităţi, şi nu întotdeauna este uşor, şi nici nu vine natural (mai ales dacă am crescut într-un mediu care încuraja inhibiţia emoţională). Probabil că uneori ne vom teme că vom fi respinşi – şi uneori poate că şi se va întȃmpla asta uneori, dar veţi avea surpriza de a constata că asta se întȃmplă foarte rar. Oamenii au tendinţa naturală de a oferi suport atunci cȃnd pot să o facă, iar dacă după ce a fost primit suportul vom şi mulţumi pentru disponibilitate aceasta îi va face să se simtă la rȃndul lor utili şi vor fi disponibili pe mai departe.

Odată ce am cerut suportul şi am reuşit să gestionăm cu succes o furtună emoţională, ar fi ca mecanismul să fie automatizat în sensul de a deveni prima opţiune, derivată din obişnuinţă, de a reacţiona în situaţii cu încărcătură negativă. Această automatizare are loc prin repetare ininţial conştientă şi este facilitată de întărirea pozitivă obţinută (respectiv uşurarea de emoţiile negative fără a fi produs „pagube” nouă înşine şi celor din jur).

Ce ar mai fi de specificat aici: că este esenţial să identificăm şi persoanele la care să NU apelăm pentru suport social emoţional. In primul rȃnd mă refer la copii minori. Aceştia nu au nici structuri cognitive suficient de dezvoltate şi nici capacitate de susţinere emoţională; din păcate de multe ori devin locul în care adulţii se destăinuiesc, mai ales în cazul dramelor familiale. Există nenumărate cazuri de divorţ/separare sau infidelitate în care unul din părinţi îşi ia copilul drept confident şi sprijin; unii părinţi îşi dau seama că nu procedează bine dar nu se pot opri din a o face, în timp ce alţii consideră că este absolut normal, chiar obligatoriu, să facă asta (deşi nu este de loc). Şi uite aşa copii de 12-13 ani ajung să afle de infidelităţile unuia din părinţi (greu de înţeles cȃnd copilul nici nu a ajuns bine la pubertate) sau de dificultăti financiare exagerate (deoarece unul din părinţi nu poate gestiona aceste lucruri sau se simte „furat” de celălalt), sau de violenţa verbală/fizică dintre părinţi, la vȃrste la care pentru ei problemele ar trebui să fie legate mai degrabă de tema la geografie şi de cum se distribuie rolurile în grupul lor de prieteni. Şi dacă este vorba de alte situaţii, de exemplu boala unuia dintre bunici, copii nu ar trebui încărcaţi cu responsabilitatea faţă de aceştia, după cum nu ar trebui să fie nevoiţi să asculte poveşti despre relaţii tensionate cu prieteni sau cu colegi de munca. Chiar dacă par mai maturi şi mai serioşi, ar fi bine să nu uităm că structurile cognitive de adult nu sunt complet formate pȃnă la aproximativ 17 ani, şi în plus nu este nici moral să încărcăm copiii, sau chiar tinerii, cu dramele părinţilor.

Alt lucru de reţinut este că nu este bine să ne fixăm asupra unei singure persoane pentru suport emoţional, mai ales în perioadele grele, cȃnd avem nevoie să apelăm des la acesta. Odată pentru că o persoana nu poate oferi toate tipurile de suport necesare, şi în al doilea rȃnd pentru că nici disponibilitatea acelei persoane nu este nelimitată. Ar fi bine să avem în minte, pe lȃngă partenerul(a) de cuplu şi prieteni sau unele rude de care ne simţim mai apropriați sau care au disponibilitate mai mare,

Şi nu în ultimul rȃnd este de precizat că nu este bine să credem că acest suport ni se datorează, ci că este un dar al celor din jur: de aceea este bine să îl cerem şi, dacă uneori ni se spune: „îmi pare rău că ești supărat, dar acum nu te pot asculta, am nişte urgenţe, sau am şi eu nişte necazuri, sau sunt prea obosi(ă) ca să am disponibilitate”, să înţelegem că nu este nimic greşit, nu e nicio trădare, doar un răspuns onest şi care nu implică în nici un fel că altă dată persoana în cauză nu va fi acolo pentru noi.

Iată că am scris extrem de mult, dar aş mai avea ceva de adăugat: aşa cum este bine să cerem suport, este bine să îl şi oferim atunci cȃnd ne este cerut şi noi avem disponibilitatea pentru asta. Şi ar fi bine să nu uităm şi să întrebăm, în cazul în care nu ni se precizează: „de ce fel de ajutor ai avea nevoie de la mine?”. Nu de alta dar dacă nu întrebăm, riscăm ca – plini de cele mai bune intenţii – să oferim ceea ce ne-ar plăcea nouă să primim, dar care poate să nu fie ceea ce-şi doreşte celălalt.

Articol publicat inițial pr blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp