„Persoana în cauză a făcut asta, mi-am scos-o complet de la inimă, să nu mai aud de ea”. Despre „totul sau nimic, alb sau negru”: gȃndirea dihotomică

Foto: Antonio Guillen Fernández / Panthermedia / Profimedia

Recent o tȃnără aflată spre începuturile carierei a discutat cu mine despre faptul că dăduse un interviu, i se oferise postul, dar ea nu se simţise deloc confortabil nici la interviu, nici în scurta vizită pe care o făcuse în locul unde ar fi trebuit să îşi desfăşoare activitatea. Tendinţa tinerei a fost de a refuza postul, dar … familia îi repeta că este foarte important să îl accepte.

Ei bine, această situaţie mi-a adus în minte ceea ce psihologii numesc “gȃndire dihotomică”, respectiv considerarea rezultatelor unei situaţii prin prisma a doar două alternative: una extrem de favorabilă şi una foarte defavorabilă. Ca să explic pe cazul de mai sus, părintii tinerei vedeau şomajul ca pe ceva inadmisibil, iar oferta de job (prima primită de tȃnără) reprezenta alternativa la şomaj, deci era acceptabilă indiferent de condiţii, de unde şi presiunile făcute asupra ei.

De fapt acest mod de a gȃndi este destul de frecvent şi apare în multe situaţii. Cu siguranţă ştiţi despre cazuri cȃnd cineva spune: “persoana în cauză a făcut asta, mi-am scos-o complet de la inimă, să nu mai aud de ea”. Sau oameni care cred că nu-şi pot permite o vacanţă în străinătate, pentru că şi-o imaginează ca fiind ceva foarte scump, iar dacă nu au banii pentru acea vacanţă luxoasă atunci renunţă complet. Sau părinţi care le spun copiilor: “nu are sens să dăm banii pe cursuri de balet, când este clar că nu ai talent la asta”. Sau tinere care preferă să se ascundă în casă atunci cȃnd au un coş mai urȃt pe faţă, refuzȃndu-şi o seară plăcută cu prietenii. Sau oameni care au o idee de business, dar nu o pun în aplicare, pentru că se gȃndesc că nimeni nu le garantează că ideea va avea succes. Şi exemplele pot continua, fiecare dintre noi se va surprinde avȃnd, mai frecvent sau mai rar, gȃndire dihotomică.

Dar acest mod de a vedea lucrurile este profund limitativ, și asta din mai multe motive:

În primul rȃnd în ceea ce ne priveşte pe noi înşine, ideea că ceva ori este făcut la superlativ, ori mai bine renunţi ne limitează drastic oportunităţile de creştere. Dacă atunci cȃnd am învăţat să mergem am fi pornit de la ideea că de la primii paşi ar trebui să fim siguri pe picioare, nu am mai fi încercat niciodată. Pentru a face ceva bine, mai întȃi avem să încercăm, apoi să facem mai puţin bine şi, prin exerciţiu, căpătam deprinderi suplimentare. A ne lega propria auto-acceptare exclusiv de acel moment final este o gȃndire păguboasă, care ne ţine pe loc. O să dau aici drept exemplu ceva ce pare să îi complexeze pe mulţi: cunoaşterea limbii engleze. Sunt persoane cu un talent nativ la limbi străine şi care, adăugȃnd la asta şi destule ore de muncă, stăpȃnesc foarte bine limba engleza. Alte persoane nu au avut ocazia, sau au avut alte priorităţi, aşa că au achiziţionat unele cunoştinţe, dar poate fragmentare. De cele mai multe ori au destul vocabular pentru a înţelege un text scris, dar nu au avut ocazia să converseze vreodată în engleză. Ei, şi de aici apar problemele… Sunt destule posturi unde între cerinţele de calificare este menţionată “cunoaşterea limbii engleze”. Pentru cei cu gȃndire dihotomică, se formează ideea că ar trebui să fie mai buni decȃt britanicii însişi la conversaţie, cȃnd de fapt ceea ce e necesar în structura postului este înţelegerea unor prospecte de aparate sau a unor oferte redactate în engleză, cel mult scrierea de e-mail-uri scurte cu conţinut relativ standardizat. Nu de alta, dar pentru mai mult de atȃt descrierea postului specifică nu “limba engleză”, ci “fluenţă în limba engleză”, ceea ce e cu totul altă poveste (respectiv se cere engleză conversaţională pentru interacţiunea cu clienţi şi parteneri de afaceri). Ei bine, am cunoscut nenumărate persoane care au evitat să aplice pe posturi pe care erau clar competente din cauza faptului că “nu ştiu limba engleză”. Mai mult decȃt atȃt, aceste persoane evită şi să călătorească, tot din acelaşi motiv, uitȃnd că în majoritatea ţărilor limba engleză este tot o limbă străină, cunoscută aproximativ, dar şi faptul că într-o călătorie ai nevoie de un vocabular minimal (informaţii legate de orientare, transport, mȃncare şi bilete de intrare la diferite obiective), nicidecum să poţi citi Shakespeare în original. Iată cum gȃndirea dihotomică despre sine îi limitează drastic pe aceşti oameni.

In plus, auto-aprecierea exclusiv după standarde foarte înalte este o sursă de anxietate, iar anxietatea conduce în multe cazuri şi la retragere socială, şi la dificultăţi în a primi o critică, fie ea chiar constructivă. Persoanele cu gȃndire dihotomică cu greu se pot vedea perfecte, deci pică în credinţa opusă, respectiv că nu au făcut chiar nimic sau că nu au chiar nicio abilitate: cu alte cuvinte cȃnd cineva le oferă fie şi o mică observaţie pertinentă, se consideră “deconspirate” şi intră în modul “auto-apărare”. Rezultatul este o auto-izolare din ce în ce mai mare, care la rȃndul său accentuează anxietatea.

Şi pentru cei din jur persoanele cu gȃndire dihotomică sunt “greu de dus”, pentru că sunt rigide şi nu acceptă nimic care nu este “foarte bine”. Cei din jur sunt văzuţi ori buni ori răi, şi cum fiecare persoană are şi părţi în care excelează, dar şi părţi de mediocritate, tratamentul “alb sau negru” le face de multe ori să fie nedreptăţite.

În relaţiile apropiate şi în special în cele de cuplu, gȃndirea dihotomică pune “ochelari de cal” care pot duce la consecinţe destul de neplăcute: de obicei în perioada iniţială de relaţionare acele lucruri care au atras la un partener(ă) sunt absolutizate şi de multe ori unele defecte majore sunt ignorate. Dar acestea nu dispar prin ignorare şi aşa se poate ajunge ca cineva să se întrebe cum de a stat într-o relaţie abuzivă atȃt de multă vreme? A stat pentru că nu a putut (din cauza obişnuinţei cu “ori alb, ori negru”) să vadă şi tarele celuilalt. La polul opus, sunt situaţii în care o persoană are o mulţime de calităţi, dar dacă la primul contact a făcut, din varii motive, o impresie proastă, nu va mai primi o a doua şansă.

Unde ne mai pune piedici gȃndirea dihotomică? De multe ori în şcoală, cȃnd copiii nu sunt ajutaţi de părinţi să înţeleagă că importantă este achiziţia de cunoştinţe şi deprinderi, ci sunt orientaţi strict pe “super-performanţă”. Astfel de copii preferă să nu se prezinte la un examen/concurs, pentru că nu văd decât două alternative: premiul întȃi sau un eşec ruşinos.

Cum identificăm gȃndirea dihotomică? În primul rȃnd examinȃndu-ne modul în care ne exprimăm gȃndurile: dacă în frazele mentale apar cuvinte de tip “perfect”, “imposibil”, “totdeauna”, “niciodată”, “minunat”, “dezastruos”, asta e un semn că nu ne dăm voie să percepem şi situaţii intermediare, de tipul “mulţumitor, binişor, rezonabil de bine, mai slab ca ieri”. În al doilea rȃnd, întrebȃndu-ne care sunt alternativele pe care le vedem unei situaţii în care suntem puşi la încercare: e drept că unele sunt de tip dihotomic (admis/respins), dar majoritatea cazurilor implică şi nuanţe intermediare: “azi arăt mai rău ca de obicei, pentru că sunt obosit(ă)”, “în conversaţia asta m-am descurcat mai puţin bine decȃt mă aşteptam”, “eforturile mele au dus la rezultate acceptabile deşi nu de top”, etc.

Reformularea gȃndirii cu valori intermediare între “perfect” şi “dezastruos”, folosind şi cuvinte care să implice existenţa unor gradaţii între “absolut bine” şi “perfect rău” este un prim pas.

Un alt pas util este cel de a cere informaţii precise despre ce este considerat acceptabil: folosind tot exemplul de mai sus, cu limba engleză, o persoană care vrea să aplice la un job poate scrie în CV-ul personal “înţelegere limbă scrisă – bine, conversaţie – nivel începător”. Iar dacă e vorba de engleza necesară într-o călătorie, poate că e bine să întrebe pe cineva care a avut această experienţă cam cȃte cuvinte a folosit în realitate în interacţiunea cu cei din jur în călătorie.

În final proba cea mai bună rămȃne testarea realităţii, fie prin observarea, ca spectator, a unor situaţii din viaţă, fie prin adresarea de întrebări care să precizeze nivelul de performanţă/abilităţi cerut într-o situaţie dată.

Şi nu în ultimul rȃnd, a arăta blȃndeţe şi înţelegere şi cu sine şi cu cei din jur ne ajută să vedem mai clar că toţi oamenii fac greşeli, că nimeni nu reuşeşte să funcţioneze în fiecare zi la nivelul maxim al abilităţilor proprii şi mai ales că toată viaţa ne aflăm într-un proces de învăţare, deci că este mai important progresul decȃt compararea cu un standard necruţător.

Articol publicat inițial pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp