Foto: Getty Images
Am locuit o vreme în Leyton - estul Londrei. În fiecare dimineață luam autobuzul către Stratford, unul dintre cele mai importante noduri de transport ale Londrei, aflat la câteva mile de casa în care locuiam.
Nu mi-a plăcut niciodată prea tare Stratford-ul, așa cum nu m-am dat în vânt după zona estică a metropolei. Mi s-a părut mereu că este un turn Babel, o suprapunere de stiluri îmbinate dizarmonic, o întrepătrundere multiculturală cu care nu reușeam să rezonez.
Clădiri moderne, unul dintre cele mai mari centre comerciale din lume – Westfield (oraș în oraș, clădire – monstru dominând noul Stratford renăscut din miliardele de lire investite în Jocurile Olimpice din 2012), iar apoi sute de șiruri de case cenușii, magazine off licence arăbești, indiene și est-europene, clădiri sărăcăcioase adăpostind apartamente închiriate celor care trăiesc de-o viață din ajutoarele sociale oferite de guvern.
Cu toți banii investiți, Stratford amintește încă de ceea ce a fost până acum un deceniu: o zonă săracă a Londrei, în care până de curând își făceau veacul, la fiecare colț de stradă, prostituatele și traficanții de droguri.
Clădirile noi, cu zeci de etaje, care au răsărit în Stratford după 2010, par să-i fi schimbat aspectul, însă dincolo de centrul orașului, estul Londrei, cu contrastele sale nemaipomenite, rămâne prezent.
Chiar și acum simți că partea aceea a orașului a fost neglijată sute de ani, ca și cum ar fi fost leprozeria socială a Londrei. Estul, fratele vitreg și sărac al mult mai elegantului vest, al boemului nord și al burghezului sud.
Ruda prost-crescută, cu unghiile negre și respirație urât mirositoare a Chelsea-ului, a Notting Hill-ului și a Hampstead Heath-ului. Desigur, s-au schimbat destule în ultimii ani, dar încă simți cât de izolat a fost estul de restul Londrei în atâta amar de vreme.
În anul acela în care am locuit aproape de Stratford și am luat de sute de ori Central Line-ul, Jubilee-ul sau DLR-ul din stația imensă către centrul Londrei, acolo unde se întâmplau să fie joburile mele, nu am știut că din tot acel amestec haotic de vechi și nou, din disonanțele multiculturale întâlnite la tot pasul, până la urmă din kitsch-ul uneori înfiorător pe care ți-l inspiră estul Londrei, se născuse arta unui geniu.
Lee McQueen, cel care avea să devină la confluența secolelor XX și XXI Alexander McQueen, faimosul și influentul creator de modă care a făcut din fashion un spectacol total, plin de emoție, se născuse în Stratford. Nu apucase să vadă renașterea orașului său natal, care avea să cunoască apogeul la doi ani după moartea sa în 2010, însă o anticipase, parcă, prin creațiile sale.
Am văzut aseară pe Netflix documentarul despre cel care a fost Alexander McQueen. Dacă n-aș fi trăit o vreme în estul Londrei, aproape de casa în care el s-a născut, la doi pași de locurile în care a copilărit, iar mai apoi și-a petrecut adolescența și o parte din tinerețe, nu cred că i-aș fi înțeles atât de bine arta.
Omul ăsta a fost cu adevărat spectaculos. Fără o educație formală, fără a fi nevoit să-și treacă viziunile prin filtrul cultural convențional, McQueen a reușit să fie original într-o lume în care părea că totul fusese deja inventat.
Sărac lipit, trăind din ajutorul social, și-a achiziționat materialele din puținii bani dați de guvern, a improvizat și a reușit să adune în jurul său o echipă de oameni care au crezut în geniul său. S-a luptat cu o industrie care a vrut să-l avorteze, reușind până la urmă să o domine. A reinventat moda și le-a reamintit tuturor că fashion-ul este nu doar industrie, ci spectacol, controversă, fantezie și emoție.
Chinuit o viață întreagă de depresie, luptându-se cu traumele unei copilării pe care avea să o exhibe în colecțiile sale impresionante, adulat și contestat deopotrivă de critică și public, McQueen a vrut de fapt să rămână mereu puștiul din estul Londrei, care, în joacă, produce lucrări de geniu fără să aștepte vreo recompensă.
Nu a reușit, ci, fatalmente, a urmat calea bătătorită: a căpătat faimă și bani, a căzut în patima drogurilor care i-au adâncit depresia iar mai apoi, în ajunul înmormântării mamei sale, s-a sinucis.
În urma sa a rămas o moștenire pe care numai geniile o pot lăsa: o artă inimitabilă care inspiră și astăzi generații de designeri.
Pe mine m-a impresionat documentarul ăsta și, mai mult decât orice, insațiabila creativitate de care a dat dovadă băiatul ăla simplu din Stratford. Să te naști acolo, să crești pe străzile acelea sărace și să devii stăpânul lumii în timp ce trăiești și creezi din ajutorul social, asta da, e cu adevărat impresionant. O poveste care o să vă fascineze, sper, așa cum m-a fascinat pe mine.
McQueen (Netfix, 2021), un documentar care inspiră și care pe mine m-a făcut să mă simt rușinat. De fiecare dată când voi irosi o oră fără să încerc să fiu cea mai bună versiune a mea, scriind până îmi iese impecabil, fără să-mi pese de ce cred ceilalți, mă voi gândi, probabil, la omul ăsta care nu și-a găsit niciodată scuze, ci doar oportunități pentru a-și desăvârși menirea, aceea de a crea cu fiecare fibră a ființei sale.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.