Frământările unui „profesor online”: „Deseori mă simt neputincioasă. Ce să le spun copiilor despre situația în care ne aflăm, când nici eu nu știu?” 

Foto: Olivier Douliery/ AFP/ Profimedia Images

Pandemie, criză, izolare, şcoală online sunt doar câteva din cuvintele pe care le auzim atât de frecvent începând cu ziua de 11 martie. Fiecare cuvânt pe care îl rostim are o putere personală, o energie, şi este asociat cu anumite stări pe care le trăim fie sub aspectul stării de bine, fie sub semnul neputinţei, îndoielii, al fricii de necunoscut, al noului şi nu în sensul optimist….

Nimeni până la noi nu a mai trăit o asemenea situaţie să ne poată spună ce avem de făcut şi ce va urma… pentru că mâine este deja un astăzi nou-nouţ. Ce ştim cu siguranţă este faptul că trebuie să fim responsabili unii cu ceilalţi şi să stăm acasă cât de mult se poate… şi se poate!

Părinţii lucrează de acasă, copiii stau şi ei acasă… bine, bine, dar suntem în timpul anului şcolar, această situaţie cum o gestionăm? Vin examene, evaluări… cum le putem face faţă, cum ne pregătim pentru ele? O primă idee de abordare este să transferăm totul online, aşa cum fac şi angajatorii şi astfel adulţii îşi fac treaba de serviciu de la laptopul din living. Este adevărat că doar unii, nu poţi muta chiar toată viaţa pe Internet.

Şi astfel apare „profesorul online”, care până în acest moment chiar dacă a mai lucrat „conectat la tehnologie” a făcut-o în condiţii diferite: nu era ceva impus, îşi putea permite să experimenteze pentru că avea varianta de “real life” unde putea recupera dacă ceva era nepotrivit, nu era nevoie să aibă strategii de predare-evaluae online pe termen lung şi pe scurt, mai simplu spus ….dacă obosea, psihic, fizic sau mental se putea opri.

„Mă simt neputincioasă… Ce să le spun copiilor despre situația în care ne aflăm, cum pot să le spun ceva când nici eu nu știu?”

Şi iată că începem să ne adaptăm la noua realitate a şcolii online:

„Ziua 1, ziua 2, ziua 3 … deja nu mai știu șirul zilelor.

Au devenit parte din viața mea și atât.

Mă trezesc. Nu îmi dă pace gândul că sunt responsabilă pentru copiii de la școală. Este important să mă mențin tare pentru a-i sprijini. Îmi beau cafeaua, gândurile fug la muuulte, dar multe platforme. Să fie webex, să fie zooM, ce să fie? Ceva trebuie să fie? Apare confuzia, apare presiunea, apare stresul și frica că totul în jurul meu este incert … Mă simt neputincioasă… Ce să le spun copiilor despre situația în care ne aflăm, cum pot să le spun ceva când nici eu nu știu? Totul în jur pare că s-a oprit în loc, totul cu excepția gândurilor mele care nu îmi dau pace și a mesajelor pe whatsapp care curg cu miile, par chiar miliarde în unele zile. Parcă zicea cineva că vom învăța lecția liniștii, a calmului … unde să îl găsesc când mesajele de pe diferite platforme parcă au început să aibă același zgomot că pașii multor oameni agitați care merg dimineața către serviciu cu metroul.

Simt că agitația s-a mutat în online, nu mai cutreierăm mall-uri, facem shopping online, nu ne mai certăm față în față,ne certăm pe grupuri, nu ne mai spunem ce ne place unul la celălalt, ne dăm like-uri, a, și mesajul acela cu internetul care influențează negativ copiii și le distruge sănătatea unde s-a pierdut? Probabil că l-a luat valul … internetului. Apar și știrile – recomandări peste recomandări, frici peste frici, viruși peste viruși, oameni și oameni.

Gata, este necesar să iau o decizie: să mă trezesc! Este nevoie să devin conştientă de mine, îmi aud gândurile, îmi simt anxietatea fix în podul palmei, mă dor ochii de stat pe platforme, curg lacrimile de parcă tristețea și-a pus ambiția să iasă afară. Acum mai rămâne să și fac ceva. Nu pot controla exteriorul, nu știu ce va fi sau nu va fi, însă îmi pot controla gândurile și acțiunile.

Este momentul să trasez limite, să am un program: stat pe platforme limitat, știri cu porția, să răspund la mesaje doar într-un interval de timp, să pun limită mâncatului necontrolat. Fac ce îmi place și ce nu am avut ocazia să fac de multă vreme: citesc, ascult muzică, pictez, modelez în cocă, fac prăjituri (mâncăm limitat), mă conectez cu prietenii, iau o gură de aer pe fereastra care dă înspre Bucureștiul înmărmurit, fac mișcare. Îmi dau seama că mi-aș dori să învăț să cânt la chitară, acesta va fi obiectivul meu pe viitor.

Învăț lecția EMPATIEI, îmi dau seama că mulți colegi simt ce simt eu, mulți prieteni trăiesc aceeași incertitudine, îmi accept misiunea – aceea de a fi acolo pentru oameni: părinți și copii, colegi și prieteni. O misiune nobilă, însă pentru a o practica este important să fiu nobilă cu corpul meu, cu trăirile și nevoile mele. E vremea să îmi asum că sunt om, că am resurse limitate, că am nevoie de timp să mă liniștesc, că am nevoie de oameni să mă reconectez.

E vremea să fiu recunoscătoare pentru cine sunt pentru că așa, cu toate vulnerabilități mele, cu toată furia venită din frica care ne îngheță reușesc în fiecare zi să fiu alături de cineva. E vremea să ne cunoaștem casele (fizice și interioare), e vremea să nu lăsăm să intre răutatea (virușii), e vremea să fac curăţenie în gândurile mele și să renunț să lupt cu incertitudinea. Se poate trăi și în incertitudine dacă înțelegi că ai control asupra casei tale.

Și uite așa a mai trecut o zi, urmează alta, natural și firesc” – ne împărtăşeşte din trăirile ei interioare colega mea, profesor consilier şcolar Pancu-Enache Mihaela.

Şi asemeni ei, sunt multe cadre didactice care trec exact prin aceeaşi situaţie, pentru că în aceste zile contextul în care se desfăşoară activitatea didactică online este plin de anxietate şi necunoscut, iar ştirile pe care le auzim zilnic nu fac decât să crească această stare.

Tocmai de aceea este atât de important în această perioadă ca în întâlnirile cu elevii, nişte copii la fel de speriaţi ca şi noi, să reuşim să punem un strop de umanitate pe lângă cunoştinţe şi informaţii. Să găsim o formulă să îi întrebăm câte ceva despre ei, despre cum gestionează ei situaţia, despre ce să mai întâmplă bun în viaţa lor… pentru că achiziţiile cognitive se fac pe stare de calm, interes personal şi echilibru. Felul în care mă simt cu profesorul meu, conectat emoţional sau nu, face ca învăţarea să se producă sau să fie un consum inutil de timp în faţa unui monitor. Poate nu despre teme este vorba în aceste zile, ci despre cum adulţii îi ajută pe copii să facă faţă unor situaţii extrem de grele din perspectiva emoţională.

Şi în calitate de cadre didactice, varianta „online”, îi putem ajuta să depăşească mai uşor această perioadă, care oricum va trece, vorbind cu ei despre cum pot ei să îşi petreacă ei zilele în care stau în casă, sub forma unor joculeţe cu recomandări:

• Respectă regulile de responsabilitate socială, spală-te corect pe mâini, respectă distanţa socială, ieşi din casă doar când este neapărat nevoie;
• Este firesc să îţi fie uneori teamă şi creierul tău te va ajuta să găseşti soluţii să o depăşea
• Fă-ţi un program de rutine zilnice, creierul are nevoie de predictibilitate – perioade de activitate şi perioade de odihnă;
• Păstrează igiena personală: spală-te pe dinţi, fă-ţi patul, schimbă-te de pijamale, mănâncă la ore prestabilite;
• Organizează-ţi spaţiul personal astfel încât să ai: locul unde faci teme,locul unde te joci locul unde te odihneşti, locul unde citeşti, locul unde dormi
• Oferă-ţi câteva activităţi care îţi aduc bucurie, pe care le faci cu plăcere
• Petrece timp cu părinţii, cu fraţii şi surorile tale.

Desigur, asta cere un pic mai multă construire de relaţie, însă beneficiile sunt pe măsură. Ei îşi vor aduce aminte cu drag de „profesorul lor online” care i-a ajutat să mai scape de frică, decât de nu ştiu ce subiect sau temă de făcut.

Haideţi ca înainte de a fi profesori să fim oameni! Să fim sănătoşi!

Articol publicat pe blogul autorului

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp