„Pe-al nostru steag e scris unire/Unire-n cuget și-n simțiri”. Așa spune cântecul lui Ciprian Porumbescu și Andrei Bârseanu, în original, nu în varianta ceaușistă, dorită a fi imn al RSR.
Cum ar putea fi românii, oamenii, uniți în simțiri? Simțiri, adică sentimente. Sentimentele sunt personale și unice, pentru că fiecare om simte în felul său. Iubirea nu este egală cu iubirea, ura ta nu e totuna cu ura mea.
Credința e un sentiment. Nu există un sentiment religios comun. Fiecare om își are Dumnezeul său de acasă. Biserica este cea care adună credincioșii la un loc, punându-l pe Dumnezeu la comun, cum erau bucătăriile și băile din capătul holului, în blocurile închipuite de Ceaușescu înainte de a muri.
Sentimentele, credințele, nu duc la comunicare. Cineva spune: „Eu așa simt! Eu așa cred! E părerea mea!”. Dacă celălalt spune „Și eu, la fel”, cei doi se consideră făcând parte din aceeași specie și pleacă împreună. Dacă celălalt spune: „Nu simt, nu cred, nu sunt de părerea ta!”, ruptura între cei doi e ireductibilă.
Pentru ca oamenii să existe împreună într-o societate liberă, trebuie ca simțirile inevitabil diferite să nu ducă la încăierare. Am spus o societate liberă, pentru că în dictatură problema e rezolvată mai simplu, prin forță. Toți supușii sunt siliți să aibă același sentiment, aceeași credință religioidă, aceeași emoție: multiubirea față de Marele Cârmaci, aducătoare tuturor, ritmic și la unison, de fericite lacrimi un izvor.
În libertate, singura cale care poate duce nu la iubirea, nu la înfrățirea cetățenilor, dar la conviețuirea lor, este cugetul. Cuget înseamnă rațiune, gândire rațională. De gândit, gândește tot omul, de raționat, mult mai puțini. De aceea ideile în cărți rămase peste vremuri se numesc în românește „Cugetări”, nu gândiri.
Deșteaptă-te române! nu înseamnă trezește-te din somn, fie el și de moarte, ci Vino-ți în minți!
Regulile de bază ale dreptei gândiri sunt aceleași. Cauza precede efectul. Opusul minciunii nu este adevărul, este sinceritatea. Adevărul este opusul falsului. Falsul implică orice. Moartea nu-i ca viața.
Pe acest teren, e posibil să găsim luminișuri de înțelegere, dincolo de sentimentele care ne stăpânesc pe fiecare.
●Moartea nu-i ca viața. ÎPS Mache, zis și Sf. Audi, sau Timpanul și Pâlnia, zice că dacă se duce credinciosul la peștera Sf. Andrei și se întâmplă să ia virusul, și moare, „Cine vine la sărbătoare, dacă acolo este momentul să plece din viața aceasta, pleacă cu Dumnezeu. A venit însetat cu sufletul după Dumnezeu. Nu există sănătate publică”.
Pe cale de consecință, nu numai că moartea nu-i ca viața, moartea nu-i nici ca moartea. Adică, dacă ești credincios, dar stai acasă și te rogi la Dumnezeu și la Sf. Andrei în singurătate, și pe urmă îți dai duhul, slabe speranțe să ajungi la Dumnezeu. În schimb, dacă crăpi de covid după ce ai fost la peștera Sf. Audi, ai loc rezervat în sânul lui Dumnezeu.
Id est, o hecatombă de morți la îndemnul mobilizator al lui Mache e de bine: peștera Sf. Andrei din Dobrogea să fie aidoma Templului din Guyana în care și-au găsit sfârșitul membrii sectei sinucigașe a reverendului Jones. Cu precizarea că Jones s-a dus și el împreună cu cei împinși la moarte; n-aș prea-ș crede că Audi e atât de însetat de Dumnezeu ca s-o facă.
De fapt, Teodosie Gură de Aur a spus pe față ceea ce au insinuat din răsputeri patriarhul general Daniel și alți câțiva sfinți gradați: că Biserica Ortodoxă Română și protocoalele ei sunt mai importante decât viețile oamenilor. Decât viețile pe care medicii se chinuie, riscându-le pe ale lor, să le salveze fără vaccinul lui Dumnezeu.
