Foto - Dmitrii Dikushin/ Alamy/ Profimedia
Cineva mi-a refuzat o urare de Crăciun printr-un reply iritat: „De câte ori să mai repet că nu doresc să primesc astfel de mesaje?”, din care reieşea că nu numai urările mele erau neavenite, ci şi ale altora. Răspunsul m-a descumpănit şi m-a pus pe gânduri.
Cu ani în urmă, de sărbători, cutia noastră de scrisori era doldora de plicuri. De la cele de format mic – cu fotografii în alb-negru sau desene colorate de sezon – pe spatele cărora abia încăpea mesajul expeditorului, până la cele de dimensiuni mari, pudrate cu praf de sticlă şi imprimate în relief cu urări în diferite limbi, trimise din străinătate.
De Crăciun şi de Anul Nou primeam cele mai multe. Le înşiram pe birou şi apoi le răspundeam pe rând, mulţumind şi întorcând urările. Ne străduiam să găsim texte adecvate pentru fiecare destinatar, sperând să-i aducem un zâmbet pe buze. O vreme am păstrat felicitările primite într-o cutie de metal, rânduite cronologic. Nu mă înduram să le arunc pentru că reprezentau semnul palpabil al gândurilor bune.
De o vreme încoace urările vin prin poşta electronică sau pe reţelele de socializare, multe dintre ele având mesaje standard, unele fiind individualizate prin numele expeditorului, altele doar redistribuite. Totuşi ele nu încetează să reprezinte evidenţa virtuală a unui gând bun, a faptului că cineva s-a gândit la tine şi ţi-a dorit binele, măcar preţ de un…share.
Mi se pare firesc să dau click pe Reply, să mulţumesc şi să fac urări de bine, la rândul meu, chiar dacă, uneori în doar câteva cuvinte sau doar cu un emoticon sau un sticker.
Nu pot să nu caut logica refuzului de a accepta urările. Să fi exprimat el lehamitea, protestul faţă de o realitate hidoasă în care lăcomia, violenţa, intoleranţa şi nepăsarea sunt camuflate, de sărbători, sub sclipiciul făţărniciei ? Să fi fost un gest de frondă faţă de conformiştii care trimit felicitări formale îndărătul cărora s-a pitit răutatea şi invidia?
Nu am înţeles încă, dar m-a obligat să mă întreb şi gândul m-a dus la relaţia dintre a ura şi a urî.
Eu cred că urările sunt cărări tăiate prin hăţişul urii, iar sărbătorile un răstimp în care avem prilejul să ne trimitem gândurile bune. Oare dacă nimeni nu va mai ura, nu ne va năpădi ura?
(articol apărut în primă versiune în revista electronica acum.tv)
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
In rest bucurați-vă de nașterea Domnului. Chiar dacă ești ateu din comoditate sau ignoranță.