Această Biserică mai poate face minuni: ce am trăit duminică, alături de sute de necunoscuți, întorcându-mă de la Putna

Foto: Rucsandra Cioc

Pe 3 septembrie 1469 s-a sfințit mănăstirea Putna, a cărei construcție fusese începută cu trei ani mai înainte, din porunca lui Ștefan cel Mare, drept mulțumire adusă Domnului pentru recucerirea cetății Chilia. În vara anului 1469, țara mai suferise încă o dată, prin năvala tătarilor. Voievodul a strâns oaste și i-a învins la Lipinți, pe malul Nistrului. Iată, deci, încă un motiv de sărbătoare. Data de 3 septembrie a fost aleasă de domnitor și ca exprimare a recunoștinței sale față de mitropolitul Teoctist, deoarece atunci este pomenit sfântul cuvios Teoctist. Iar Ștefan cel Mare fusese mereu apropiat de mitropolit: acela îl unsese domn (la abia 19 ani!), acela îl sfătuise adesea și tot acela îl îndemnase la iertarea boierilor trădători și rechemarea lor din străinătate, unde fugiseră de teama răzbunării voievodului. Aveau motiv să se teamă, pentru că îl sprijiniseră pe Petru Aron, ucigașul tatălui lui Ștefan cel Mare (Bogdan al II-lea a fost ucis de însuși fratele său, Petru Aron, în timpul unei petreceri de nuntă. De unde vedem că trădarea și setea de putere au lungă istorie pe meleagurile noastre).

Acesta e, pe scurt, faptul istoric ce ne prilejuiește astăzi comemorarea a 550 de ani de la sfințirea mănăstirii Putna. Și acesta este faptul istoric care a adunat o mulțime de oameni duminică, 1 septembrie, la Putna. În ultima vreme, comemorările românilor poartă prea des gustul lacrimii, al neputinței și reproșului. Sunt acele comemorări pe care nimeni nu și le dorește, dar ele sunt inevitabile, antrenate de dureroasa actualitate. Dincolo de ele, mai avem ceva? Putem sparge povara a grijilor, a neliniștilor, cu un strop de nădejde și de veșnicie? 

În mod incredibil, la Putna a fost această adunare de români care, deși aparținând aceluiași spațiu ritmat de grijile și suferințele cotidianului, manifestau o mare seninătate și speranță. Nu era seninătatea dată de haina de sărbătoare, de dimineața însorită sau de florile din jur (frumos ca la mănăstire, cum se spune). Ci altceva. Un aer dens de dragoste și de rugăciune, impregnat parcă de sute de ani până și în pietrele din jur. Se simțea apoi conștiința unei continuități și a unei apartenențe, totul înlesnit de o arhitectură deosebită, de monumente (de la statuia lui Eminescu până la crucea dedicată țăranilor martiri de la Fântâna Albă), de rugăciunile călugărilor, de slujbe.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial (mai precis în 1942), Mircea Eliade a fost trimis în Portugalia, ca angajat al Legației române de la Lisabona. Acolo, copleșit de știrile sumbre ale războiului, dar și de o dramă personală (boala soției), a hotărât să nu mai citească ziarele timp de un an de zile. Jurnalul portughez consemnează beneficiile acestui exercițiu. În România anului 2019, cu greu ne-am putea decupla de la fluxul de știri, pentru că istoria mare o influențează dramatic pe cea mică, a individului. Totuși ar trebui ca, măcar uneori, să facem exercițiul de a nu ne mai lăsa copleșiți de știri, de negativitatea și gravitatea lor. Și poate că ar trebui să căutăm și alt gen de festivism, unul mai luminos, de comuniune de neam prin care să marcăm și ceva ziditor și bun.

Acolo, în curtea mănăstirii Putna, am văzut tot felul de români: bărbați, femei, copii, înalți, scunzi, blonzi (blondul bucovinean), bruneți, în port popular sau nu, în familie sau în grupuri (studenți, pensionari cu autocarul, elevi în excursie), localnici (multe mașini de Suceava), mai îndepărtați prin țară (București, Ilfov, Dolj...) sau și mai îndepărtați (mașini înmatriculate în străinătate). Și parcă toți aveau ceva – aerul că sunt și totuși nu sunt din țara asta, ca și când pentru moment s-ar fi desprins de zgura cotidianului. Poate nu era un merit personal, ci mai ales starea de har din mănăstire, ca și ocrotirea atâtor sfinți, unii având chiar mormântul acolo – sfântul Ștefan cel Mare și sfântul ierarh Iacob Putneanul. Era gândul că orice s-ar întâmpla, există o pronie cerească, plină de iubire pentru om. Istoria, politica, senzaționalul își urmează cursul lor.

Dar există Cineva care a învins istoria și care ne duce și pe noi în atemporalitate, prin iubire și credință. Nepotul lui Iuliu Maniu, preotul Matei Boilă, trecut el însuși prin temnițele comuniste, afirma: „Dumnezeu este Cel fără de care nici să clipesc nu pot.” Comunismul a trecut, așa cum au trecut și alte vremuri de prigoană a credinței (de la Nero și Dioclețian, până azi, în Egipt, Siria și nu numai). O mărturie din spațiul bucovinean consemnează o istorioară despre un primar din Suceveni (nu departe de Fântâna Albă, unde la 1 aprilie 1941 au fost mitraliați, la trecerea de frontieră spre România, sute de țărani): „La începutul ocupației sovietice a fost numit primar în sat Gherasim Zelghin, cizmar de meserie, un om cumsecade și cu respect față de biserică. În locul lui apoi a fost numit un țăran sărac din sat, dar și acesta era un credincios cu frica lui Dumnezeu. Politicienii și activiștii raionali, știindu-l credincios, duceau o continuă muncă de lămurire cu el, căutând să îl convingă de inutilitatea religiei și de inexistența lui Dumnezeu. Ei spuneau sus și tare că nu există Dumnezeu, iar singurul dumnezeu pentru ei este Stalin. Primarul, care nu era lipsit de simțul umorului, le-a replicat că dacă moare Stalin, Rusia o să rămână fără Dumnezeu și probabil se va sfărâma.” (volumul Fântâna Albă. Golgota neamului, Ed. Nicodim caligraful, 2018).

Cu impresia că există și o altă Românie, mai frumoasă decât cea descrisă de negativismul media, am reluat drumul spre București. Purtam în gând o mulțime de impresii, printre care și una neașteptată, nedorită: prietena ce mă însoțise se îmbolnăvise brusc și așa am ajuns (vineri la 4 dimineața) la Urgențe, la Suceava. Am văzut acolo la spitalul „Sfântul Ioan cel Nou” un serviciu UPU extraordinar de curat și de performant – nu doar prin intervenția făcută prietenei mele, ci prin tot ce era în jur, prin toată atitudinea față de pacienți, în general.

Cu toate aceste gânduri, m-am urcat înapoi în tren dorindu-mi să păstrez bucuria aceasta, lipsa de îngrijorări exagerate, sentimentul că lumea e bună și îi poți acorda încredere. Știam că revin la București unde voi auzi claxoane nervoase (și voi adăuga eu însămi la ele), unde voi face slalom printre pretențiile mele și ale celorlalți, încercând să le armonizez nu prin renunțare, ci mai mult printr-o învingere a celuilalt. Cumva crispată să nu pierd toată starea aceea privilegiată, în tren (foarte aglomerat duminică după-amiaza) am avut bilet fără loc. (De la casa de bilete, mi se comunicase ca singura variantă disponibilă). Un tânăr mi-a spus că a amorțit (gentil neadevăr) și îmi cedează temporar scaunul său. Apoi, când mi-am reluat locul în picioare, un călugăr a depliat un scăunel de lemn și mi l-a oferit (asta în vreme ce nici el nu avea loc și se retrăsese singuratic la o fereastră). Am stat destul de confortabil pentru restul călătoriei de circa 3 ore. În jur, oamenii vorbeau civilizat, citeau, butonau telefoane sau aveau alte excentrice activități precum desenatul (un băiat desena cu febrilitate și talent) ori lectura cu adnotări, ori chiar răsfoitul de cursuri studențești, puternic subliniate cu markerul. Un domn cu aer de sculptor (după privire și barbă) transporta niște ciudate colete de forme greu de descris (sculpturi? materie brută? Împachetarea opacă invita la ghicire). Lumea merita contemplată, pentru diversitatea ei și pentru sclipirile de bunătate și civilitate. Mi s-a părut deodată că pustia citadină spre care mă îndrept este totuși locuită de oameni – oameni călăuziți de aceleași nevoi și simțăminte ca și cei din vatra putneană. Depinde doar de privire și de dispoziția interioară a privitorului. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp