Școala are rostul ei. Spitalul are rolul lui. Biserica are chemarea ei. Iar dascălii, medicii și preoții „sfințesc” locul

Au început să se mai ostoiască comentariile legate de piesa trupei Taxi.

O piesă, în fond, frumoasă, care a adunat laolaltă mai multe personalităţi. O piesă prin care se exprimă o părere: Dumnezeu preferă lemnul. Lemnul şi spaţiile mici.

O opinie la care au achiesat mai multe persoane, care poate nu sunt de acord cu ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului

O părere şi puţină poezie. Atât.

Dar… ce mai freamăt, ce mai zbucium…

Cheltuim atât de multă energie pentru a dărâma, pentru a combate, pentru a-i demonstra celui care îndrăzneşte să creadă în ceva, să spună ceva, să exprime o părere, că nu are dreptate.

Nu dialogăm. Combatem.

O dezbatere, un dialog, presupune, în primul rând, să accepţi că s-ar putea ca nu tu, ci celălalt, preopinentul tău, să aibă dreptate. Dacă te crezi posesorul adevărului absolut, e mai bine să nu te angajezi într-un dialog. Îţi e suficient monologul. Îţi e suficientă vorba dură şi aspră, care să-l usture pe celălalt, pentru ca tu să se simţi victorios şi să se te bucuri…

Poate că problema e fals pusă. Şcoala are rostul ei. Spitalul are rolul lui. Biserica chemarea ei. Dar toate acestea nu pot funcţiona fără medici, fără dascăli, fără preoţi.

N-am avut prea mult timp să văd toate comentariile pe această temă, dar ştiu că au fost multe şi am citit câteva. Sper că cei care s-au simțit „atacaţi” şi-au golit conturile, donând pentru construcţia catedralei…În toată această chestiune, în substrat, e vorba despre credinţă.

Ne îndreptăţeşte ca popor credinţa noastră ortodoxă să ridicăm o Catedrală a Mântuirii Neamului sau, mai bine, ridicăm spitale sau şcoli?

Poate că problema e fals pusă. Şcoala are rostul ei. Spitalul are rolul lui. Biserica chemarea ei. Dar toate acestea nu pot funcţiona fără medici, fără dascăli, fără preoţi. Într-adevăr, contează dacă elevilor nu le cade tencuiala în cap, dacă au acces la un calculator sau dacă merg pe jos câţiva kilometri, iarnă sau vară, până la şcoală. Dar contează şi mai mult dacă dascălul lor e un domn Trandafir sau un suplinitor, ori un profesor tânăr care pentru a se titulariza trebuie să susţină examene peste examene şi care are un salariu care nu-i permite să-şi cumpere o carte.

Contează dacă medicul e unul care îşi tratează pacienţii, indiferent de vârstă sau de starea socială, cu blândeţe, cu îngăduinţă şi răbdare sau dacă, copleşit de prea multele joburi, la stat, în cabinetele private, la facultate, îi priveşte ca pe un caz oarecare, fără empatie, rapid şi expeditiv. La fel cum contează dacă preotul e unul cu har, sau care a ales această cale ca pe o simplă meserie. Spitalul, şcoala sau biserica sunt, dincolo de clădirile în care funcţionează, oameni. Oamenii care le slujesc.

Cred că pentru orişicine contează felul în care este tratat. Dacă din întâlnirea cu oricare dintre aceste instituţii rămâne mai sărac sau mai dezamăgit, sau dacă, în deznădejdea sa, a primit un zâmbet sau o vorbă bună, o speranţă, care i-a încălzit chiar şi pentru o clipă sufletul.

Patericul ne aduce aminte de vorba bună. Avva Macarie Egipteanul cu o vorbă bună, cu un salut, „a străpuns până la lacrimi” sufletul unui preot grec pe care, mai înainte, ucenicul avvei îl batjocorise, preotul grec creştinându-se după această întâmplare şi datorită lui mulţi păgâni au devenit creştini.

De la acea întâmplare, avva Macarie obişnuia să zică: „Un cuvânt rău îi face răi chiar şi pe cei buni, iar un cuvânt bun îi face buni chiar şi pe cei răi”.

Iar Noica, într-unul dintre cele trei poeme filozofice pentru Sanda Stolojan, spunea că, peste câte o catedrală ochii îţi alunecă, o învăluie toată şi apoi se ridică spre cer. /La o bisericuţă pictată, în schimb, privirea ţi te opreşte pe un detaliu/ – fie că e peştele ce aduce la Judecata de apoi bucata de om ce a sfâşiat/ fie că sunt pătimirile Sfântului Nichita -/ apoi privirea îţi fuge de pe pictura exterioară/ spre iarba din jurul bisericii, spre câţiva arbori, şi se opreşte acolo./ Unde ne e cerul? Unde ne e îndrăznirea?/ Transcendentul a coborât aici la noi, cum spunea poetul;/ ne e greu să mai săltăm cerul la loc, în tării/ şi atunci îl lăsăm aşa, prăbuşit în amestecul nostru de necredinţă şi credinţă./ Dar cioburi de cer mai sunt printre noi/ şi cu ele ne gândim că am putea da câte un răspuns lumii.

Cred că piesa celor de la Taxi a dat şi ea, prin amestecul ei de credinţă şi necredinţă, un răspuns lumii.

Şi mai cred, în amestecul meu de necredinţă şi credinţă, că Dumnezeu are umor şi că această piesă nu l-a supărat, ci i-a aninat un zâmbet în colţul gurii.

Catedrala Mântuirii Neamului tot se va ridica.

Foto: Octav Ganea/Inquam Photos

Oricare dintre noi are însă dreptul de a crede în necesitatea ei şi de a dona, sau, la fel de bine, să considere că din banii alocaţi pentru ridicarea acesteia am putea clădi spitale sau biserici. Nimeni nu-i împiedicat să facă un proiect, să facă subscripţii ori să-şi folosească energia şi resursele pentru a susţine ceva util şi folositor comunităţii, fie că fie că e spital sau şcoală, fie că e biserică.

La fel cum fiecare dintre noi are libertatea să-l găsească pe Dumnezeu unde vrea, într-o catedrală sau într-o bisericuţă din lemn. Important e să-l găsim, chiar şi pentru o clipă. Iar nu să-l ucidem prin invective, prin gesturi dramatice şi triste, ca arderea unei cărţi, prin intoleranţă sau prin neîngăduinţă.

Vreau să cred că, în continuare, noi, cei de pe aceste meleaguri, aşa cum spunea Noica, chiar dacă îl ucidem pe Dumnezeu, îl ucidem mai blând şi păstrăm cioburi de cer cu ajutorul cărora vom reuşi să transformăm cândva amestecul nostru de necredinţă şi deznădejde în credinţă, adică în toleranţă, blândeţe şi îngăduinţă.

Fie-ţi milă, Doamne, de cei ce te-au ucis,

Te-am ucis şi noi, dar mai blând, mai legănat…

Cred că printre multe alte lucruri, îţi place şi lemnul. Chiar şi spaţiile mici. Cred că-ţi place Cărtărescu, la fel cum îţi place Grigore Leşe.

Unii cred că nu e aşa. Aşa că…

Te mai ucidem şi noi Doamne, dar sper să învăţăm să o facem mai blând, mai cu tingan, cum se spune la noi, în Ardeal.

E duminica Floriilor. Osana!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp