Nu m-am gândit zilele acestea decât în ce mod să transmit, prin scriitură, admirația pentru oamenii pe care i-am întâlnit. În săli de conferință, pe stradă sau în locașurile de cult, în spitale ori în diferite puncte ale cotidianului imediat, am redescoperit de ce iubesc Biserica.
Pentru ei, pentru oamenii aceștia minunați care au refuzat intrarea în jocul periculos al neutralității agresive sub presiunea căreia s-a situat România vedetelor și vendetelor. Mi-au adus aminte de titlul unui teribil roman al anilor `60, scris de Leonard Cohen: Frumoșii învinși (Polirom, 2015).
Căci trăim un mod straniu de relocare a vieții cotidiene, un amestec între persuasiune, pasiune și compasiune, dragoste și ură, credință și iconoclasm blasfemiator. Un soi de arheologie socială pe rană deschisă.
M-a frapat modul în care au refuzat jumătățile de adevăr, imaginile blurate ale unei societăți în care media nu mai mediatizează demult. Mediază poate valori, dar impune un amestec coroziv de dreptate obligatorie, de partid, de uniune tribală cu impuls personal și emotivitate de conjunctură. Pentru oamenii obișnuiți cu jocul imaginilor lichefiate de vorbe, cuvintele lui Ignacio Ramonet, din Le Monde Diplomatique (741/decembre 2015, p.28), devin lentilă de înțelegere. Una dintre provocările războiului celei de-a patra generații, marcată de lipsa protecției vieții private este trecerea de la societatea informată la societatea informatorilor. Refuzul societății de a mai primi informații structurate cu ură și ieșite din neutralitatea informației de calitate, prin agresivitate de limbaj și atitudine, dovedește că ne apropiem de sfârșitul „informației pubelă”.
Cu riscul de a fi socotiți adepții „informației puberă” oamenii refuză să mai primească elementele unei comunicări agresive. Poate că ea dă bine încă în raportările de rating, poate că neutralitatea CNA este mai mare decât a știrilor, poate că încă nu am atins nivelul unei culturi media care să ne apere de mediocrizarea media (adică jumătatea jumătății sau sferto-media), dar se simte că încă un model de raportare la adevărul public s-a epuizat. Suflă greu fără suflet.
Trăim într-o Românie obosită de agresivitatea spațiilor neutre, acolo unde, altfel, într-o democrație coerentă a comunicării, ar trebui să se restarteze echilibrul social, conjugarea proiectelor politice pozitive, liniștea care vindecă convulsiile sociale fără neurolepticul agresiv al cumințirii prin opinie jignitoare.
Poate că nu doar Andrei Pleșu, ci o generație întreagă e momentul să spună, pornind de la analiza „modelului Emil Hurezeanu” în presă: „Am auzit spunându-se că Emil Hurezeanu abuzează de echidistanță. Că o întoarce în așa fel, încât, să nu se strice cu nimeni, că e un subtil oportunist. O fi. Dar eu m-am săturat de gazetarii partizani și previzibili în partizanatul lor, de cei care vor ori să se strice ori să se împace cu cineva și de cei care au oportunismul rating-ului. În definitiv, eu nu vreau să fiu manipulat de retorica gazetarului, să preiau opțiunile, hachițele, idiosincraziile lui. Eutrebuie să decid, pornind de la informația și analiza lui, cu cine votez. Eu trebuie să evit echidistanța sterilă și oportunismul perdant. Gazetarul trebuie să-mi dea ceea ce-mi dă Emil Hurezeanu: elemente necesare unei opțiuni temeinice și, eventual, o opinie inteligentă”.
Și scria acestea pe clapeta, a 2-a, a cărții lui Emil Hurezeanu „Pe trecerea timpului.Jurnal politic românesc 1996-2015” (Curtea Veche Publishing, 2015). Opinia Domnului Andrei Pleșu o socotesc semn al unui oftat de dor de tihnă. Poate greșesc. Simt însă că trăim într-o Românie obosită de agresivitatea spațiilor neutre, acolo unde, altfel, într-o democrație coerentă a comunicării, ar trebui să se restarteze echilibrul social, conjugarea proiectelor politice pozitive, liniștea care vindecă convulsiile sociale fără neurolepticul agresiv al cumințirii prin opinie jignitoare. Dictatura neutralității a născut dicteuri agresive, ultimatum-uri care nu au avut avanscene ci doar scenarii și nici nu vor avea finalități constructive, ci doar frivol- fictive, născând un soi de science-fiction social. Cum sloganurile ideologizante nu educă, nici obligativitățile moraliste nu fac să crească valori. Softism-ul social naște spații în care antropologia modernă descoperă unghiuri moarte. Adică lipsite de suflet.
De aceea iubesc Biserica. Pentru că în ea oamenii nu și-au pierdut sufletul. Chiar când intră în unghiuri moarte ale conștiinței, se întorc la viață, cu viața pe moarte călcând.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Biserica a facut parte din viata mea, fara sa vreau, de cand ma stiu. Am foarte multe amintiri legate de biserica adanc ancorate in fiinta mea. La biserica m-am intragostit prima data de fata imbracata in rosu care nu se misca niciodata de langa tatal ei. De Pasti coboram de pe munte la biserica din sat la denii. Imi placea sa stau intins in fanul din caruta bunicului si sa ma uit la stele cand ne intorceam de la biserica noaptea tarziu. Caruta se zdruncina la fiecare pietricica si abia ii auzeam pe bunici bolborosind ceva depre ce a zis popa, ai vazut-o pe aia a lu’ ala,… Parintele nu vorbea cu toata lumea. Copil fiind imi era frica de el pentru ca avea o privire incrancenata si era mereu suparat pe ceva. Eram mandru de bunicul meu pentru ca parintele vorbea cu el: “mai Gheorghe adu aia…, fa asta…, Gheorghe in sus, Gheorghe in jos”. Bunica era foarte bisericoasa, chiar dedicata. A murit cu viitorul asigurat avand toti banii investiti la biserica. Bunicul nu vorbea niciodata de Dumnezeu, de IIsus, de pilde bisericesti, rugaciuni, dar era dedicat bisericii impreuna cu camarazii lui de pe front. Cand mai disparea unul dintre ei, la praznice, veteranii stateau la depanat amintiri si mereu auzeam aceleasi povesti ale bunicului cum ca el nu ar fi plans cand s-a urcat in tren sa plece la razboi, de aia s-a intors viu acasa, cum a incasat cele trei glonate sau cum a fugit cu prietenul lui in spate kilometri intregi, cand i-au pus rusii pe fuga, ca sa-si de-a seama la un moment dat ca era mort demult timp.
Marele meu erou a murit intr-un mod stupid dupa ce a cazut de pe masa de operatie dupa o procedura simpla la spitalul orasenesc. Mama, femeie simpla de la munte cu cateva clase, si-a pus baticul ala bun in cap s-a dat cu putina colonie si cu lacrimi retinute in ochi, dar care tradau o mare durere, m-a luat la spital sa vorbim cu domnu’ doctor. Ne-am intalnit cu doctorul pe holul spitalului care a miroeasea a wc, medicamente si supa servita din galeti ciobite la usa saloanelor. “Mai femeie nu intelegi ca s-a intors pe o parte si a cazut…” Nu am putut sa o ajut prea mult pe mama, am intrebat si eu ceva dar domnu’ doctor s-a facut ca nu ma aude. Eram prea june pentru o explicatie. Am plecat resemnati cu “asa a vrut bunul dumnezeu sa fie, ce sa-i faci.” Ca sa ma linistesc am apelat la superstitia bunicului si m-am intrebat oare o fi plans cand a plecat de acasa? Poate de aia nu s-a mai intors.
Momentul care mi-a zdruncinat viata a fost cand am iesit afara si am realizat cat de sfidatoare era catedrala in constructie in comparatie cu strutura gri abandonata a ceea ce trebuia sa fie noul spital. Am inceput sa realizez cate biserici s-au construit pentru acel dumnezeu care nu a avut grija de eroul meu. Eram confuz nu mai stiam pe cine sa dau vina, pe dunezeu sau pe spital. Poate daca spitalul nou era gata….am incercat sa o amagesc pe mama….ar fi avut o sansa...
M-am trezit la realitate si am descoperit ipocrizia acelui oras pe care l-am iubit. Blocul trist in care am crescut, finisat acum cu polistiren cu diferite grosimi si culori imposibile dupa nivelul de intelegere si bunastare a fiecarui locatar, este flancat de patru biserici la distante foarte mici. Pe langa cele construite pe la 1900 si integrate organic in tesutul urban al orasului a aparut una urata, construita din lemn, exact pe singurul loc de joaca din cartier in care am batut mingea toata copilaria. A fost aruncata asa, la mishto, sfidator, in mijlocul terenului de fotbal, cu un tupeu de care nu te poti atinge. “Ei, te legi de parintele!!” O alta biseriaca enorma, putin spus, din caramida si beton a fost construita practic intr-un cartier de case pe un teren donat de un credincios cu dare de mana. Cand te uiti din strada pare ca omu’ si-a construit o biseriaca in curte, asa, ca doar nu strica la casa omului o biserica. Am inceput sa numar toate bisericile aparute in targ. Un popa cu putere de convingere a construit o biserica amarata, fara nici un bun gust ce tine de arhitectura bisericeasca, chiar in fata cladirii unitatii militare, monument de arhitectura construit pe la 1890. Zona de agreement a orasului a fost stearsa si a fost inlocuita de o manastire. As putea continua… Arhitecti mediocri bisnitari si-au pus semnaturile pe aceste proiecte iar cei de la primarie, cu frica lu’ Dumnezeu, le-au aprobat fara studii urbanistice, PUZ, PUD, etc.
Acel oras trist a ramas cu o catedrala in forma de falus urias si ne pazeste pe toti de cele rele. Cheers!
Unele expresii, precum "softismul social" sau "neurolepticul agresiv", amintesc de neologismele inventate ale schizofrenilor. Altele nu sunt nimic altceva decat imagini goale de sens: "jocul periculos al neutralității agresive"; "arheologie socială pe rană deschisă"; "media nu mai mediatizează"; "jocul imaginilor lichefiate de vorbe.
Iata mai jos trei exemple de fraze care nu par sa fie altceva decat exercitii strile de "omiletica aplicata in pseudo-jurnalism", ca tot e parintele expert in oratorie bisericeasca.
1. "ar trebui să se restarteze echilibrul social, conjugarea proiectelor politice pozitive, liniștea care vindecă convulsiile sociale fără neurolepticul agresiv al cumințirii prin opinie jignitoare"
2. "Dictatura neutralității a născut dicteuri agresive, ultimatum-uri care nu au avut avanscene ci doar scenarii și nici nu vor avea finalități constructive, ci doar frivol- fictive"
3. "Softism-ul social naște spații în care antropologia modernă descoperă unghiuri moarte"
NOTA: a se remarca predilectia parintelui pentru termeni informatici (a se restarta; softism - desi acesta din urma e doar de inspiratie informatica, pentru ca in dictionar nu exista), menite, probabil, a da textului sau o coloratura moderna si a-l face mai interesant pentru tineri. Poate ca ar trebuit in schimb sa se concentreze pe logica discursului.
In final, parintele sustine ca iubeste Biserica (sa intelegem din folosirea majusculei ca e vorba de institutia bisericii sau poate de idea de biserica? nu e clar.) pentru ca in ea, oamenii - sa fie vorba de preotii care o slujesc sau de oamenii care i se declara aderenti si/sau supusi ... iarasi nu e clar) nu si-au pierdut sufletul. Nu e clar de aici daca oamenii care nu au sau nu vor sa aiba vreo legatura cu biserica (o parte dintre ei sau toti) si-au pierdut sau nu, in opinia parintelui, sufletul. Ce e clar este ca parintelui ii plac alaturarile originale de cuvinte, ii place deci ceea ce el insusi numeste "jocul imaginilor lichefiate de vorbe".
De ce s-ar fi schimbat lucrurile astea?
Pentru că, bineînțeles, politrucii n-au dispărut, iar biserica are nevoie de finanțe ca să supraviețuiască. Poate că sunteți pedepsiți chiar de D-zeu, cu pieirea, voi, ca instituție.
De ce nu iubesc biserica? Deși tu pari un om în regulă, oamenii sunt de vină. Instituția în sine este putredă PRIN DEFINIȚIE. Folosiți bani de la săraci ca să vă construiți palate, să vă cumpărați mașini. Cât de multă nemernicie este în ce spun eu aici? Am o vecină, are 400 de lei pensie și vă dă vouă, la biserică, 10 lei în fiecare duminică. De ce? Răspunsul vostru clasic este „nu vă obligă nimeni să dați”. Păi da, dar se poartă. Eu aș închide gura dacă m-aș numi preot. Sau aș încerca să fac ceva. Laic cum sunt, tot încerc să fac. Nu critica bisericii e bună, ci critica unui obicei care NU MAI FACE PARTE DIN PREZENT și cu siguranță ar trebui absolut INTERZIS în viitor: ÎNDOCTRINAREA.
De ce trebuie să trăiască fiica mea în frică? De ce trebuie să viseze noaptea pe DRACUL? Pentru că-l aude de la voi, o amenințați constant cu el. Frica ucide mintea. Iar voi sunteți lăsați să supraviețuiți, ca instituție, tocmai pentru că sunteți o modalitate de ucis spiritul GRATUITĂ.
Nu este Putin, nu este ISIS, nu este bomba atomică, nu este încălzirea globală, nu sunt cutremurele, inundațiile, VOI SUNTEȚI CEI MAI PRECOCE GENERATORI DE TEAMĂ.
Iar asta ucide spiritul. Nu vreau să mai aud „ajungi în iad, nenorocitule” sau „doar copiii lui Israel au supraviețuit”. Eu nu mă simt copilul lui Israel, deci ar trebui să mă tem pentru viața mea. Eu sunt român, mă trag din daci și nu îmi este teamă decât de cer, să nu se prăvălească peste mine.