Sari la continut

De opt ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Republica împlinește opt ani de existență. Vă mulțumim că ne sunteți alături în această călătorie prin care ne poartă bunul simț, nevoia unei dezbateri de calitate și dorința pentru un loc mai bun în care să ne spunem ideile.

Acesta nu este un banc cu corporatiști workaholici: când trăiești ca să muncești, s-ar putea să mori regretând

Workaholic

Foto: Guliver Getty Images

Treci seara pe lângă clădirile de birouri și vezi omuleții ăia „la muncă", în acvariile lor bine luminate. Primele cuvinte care-ți vin în minte sunt „sclavi", „negrișori", „plantație”. Omuleții ăia nu sunt însă singuri: au și tovarăși care-și petrec timpul aidoma, în penumbra propriului apartament, muncind cu fețele luminate cadaveric de display-ul laptopului. Sunt și angajați, și antreprenori printre ei. Am să discut doar despre primii, dar argumentația poate fi ușor adaptată și pentru ceilalți. Pe omuleții ăștia harnici îi recunoști ușor și de aproape: sunt cei ce-și poartă aerul de „om ocupat” ca pe un blazon și nu ca pe un semn al ineficienței de a-și organiza timpul. De ce? Ce-i face „să stea peste program” și la birou și acasă? „Biciul” patronilor? „Morcovul” unui câștig suplimentar? Conștiința profesională? Plăcerea de a munci? Sau dependența de muncă? Păi să le luăm pe rând.

Să fie „biciul”? Nu prea cred. Atunci când intri în birouri nu vezi bodyguarzi fioroși păzind ușile încuiate în spatele cărora vătafi înarmați cu bice patrulează printre angajații legați în lanțuri. Nu că patronii de azi ar fi mai filantropi decât stăpânii de sclavi. Ar relua fără nici o jenă metodele istorice, dacă ar crede că asta le-ar aduce mai mult profit. Singurul motiv pentru care nu o fac și azi e acela că mintea nu merge „stimulată” cu gârbaciul. Și să nu-mi vorbiți de valori umaniste, responsabilitate socială sau nu știu ce etică. E suficient să o facă unul dintre patroni, iar apoi toți ceilalți îl vor urma, fie din lăcomia câștigului, fie din frica de a nu ieși din piață. Dar să fim cinstiți: obiectivul oricărei afaceri e profitul, nu „maltratarea” angajaților. 

Ce vedem e că, dimpotrivă, top managementul se preocupă în a crea un mediu de lucru mai puțin ostil, de la filtrul de cafea din firmele de apartament la diversele facilități de recreere din companiile mai cu dare de mână. Mai prietenos, da, dar nici prea confortabil, că nu e cârciumă, și mai ales fără cheltuieli însemnate. Un exemplu tipic e mediul „open-space”. Managementul știe prea bine că oboseala scade dramatic productivitatea în birou, iar dacă la toate acestea mai adăugăm și legislația muncii și apoi tragem linia, vedem că patronii n-au nici un motiv să-și „hingherească” angajații.

Să fie „morcovul” atunci? Păi, nu prea ține nici asta, fiindcă orele suplimentare sunt de regulă prestate voluntar, nu impuse de conducere. Și, pe bună dreptate zic eu, nu sunt decât rareori recompensate cu prime și niciodată prin plata la „la zecimală” a fiecărui minut prestat suplimentar. De ce? Dacă n-ar fi așa, munca de birou nefiind normată, angajații s-ar înghesui să „frece menta” sub acoperirea că fac „ore suplimentare” doar ca să mai ciupească niște bănuți în plus. Singurul reproș – cam exagerat, recunosc, dar îl aduc de dragul discuției – la adresa top-managementului e că nu descurajează „statul peste program”, ci profită de el.

Dar conștiința profesională? Prea puțin probabil. De unde să emane? E adevărat că a ajuns și la noi, odată cu multinaționalele, un cult al muncii occidental. Într-o lume în care profitul a rămas singurul zeu, era inevitabil ca muncii să i se dedice un cult, ce nu e altceva decât vechea „frică de Dumnezeu” trecută prin filieră protestantă și mai apoi secularizată. Hai să vedem în ce constă acest cult. Modelată inițial conform așteptărilor feudale, morala a pus trufia în fruntea listei păcatelor, deoarece amenința statutul unșilor lui Dumnezeu. 

Apoi au apărut capitaliștii, care își doreau angajați mai degrabă productivi decât obedienți. Morala s-a mulat din nou pe așteptările noii puteri, proclamând de data asta lenevia drept mama păcatelor. Pe măsură ce știința l-a împins pe Dumnezeu în fundalul mentalului colectiv, morala s-a adaptat funcție de context, devenind fie etica muncii socialistă, fie actuala gândire pozitivă capitalistă. O etică ce pune în locul lui Dumnezeu profitul. Dar e suficientă o astfel de etică să genereze, altfel decât declarativ sau ipocrit, conștiință profesională în România? Mă îndoiesc. Într-o societate de consum cu prețuri vestice și salarii estice, cu o fiscalitate a cărei excesivitate e o invitație implicită la evaziune, vedem cum corupția e inevitabil omniprezentă și capabilă să imunizeze individul față de orice etică a muncii.

Plăcerea de a munci oare? Hai că p-asta o expediez rapid: dacă ar fi vreo plăcere reală, ai fi nevoit să plătești tu ca să te bucuri de muncă, nu ai fi plătit ca să o prestezi. Munca nu e altceva decât o corvoadă, indiferent ce satisfacții ți-ar aduce.

Iată că prin eliminare am rămas cu ultima ipoteză: dependența de muncă sau „workaholism”-ul. Despre ce e vorba? În lumea medicală nu există încă o definiție unanim acceptată. „Addictive Organization” definește un astfel de dependent ca fiind „o persoană ce simte nevoia compulsivă de a munci deoarece este singura cale prin care își poate păstra stima de sine”. Printre cauzele probabile se numără anxietatea, stima de sine scăzută și incapacitatea de a relaționa cu apropiații în intimitate. Iar printre efecte, depresia.

Nici nu e de mirare că „workaholism”-ul se manifestă cu predilecție în rândul „gulerelor albe”: când muncești cu capul, e firesc ca uzura să se manifeste mai pregnant tot acolo. Cine se simte ori cu musca pe căciulă, ori neagă cu prea multă vehemență existența acesteia, are acum suficiente motive să se gândească la o vizită la psiholog sau psihiatru. Dacă nu pentru binele său, măcar pentru al celor apropiați. De ce? Ca orice altă dependență, de droguri, de jocuri de noroc sau de alcool, dependența de muncă îl afectează nu doar pe cel în cauză, ci în mare măsură și familia, prietenii sau colegii de muncă. 

Cel mai rău e când se adună la un loc, pe bază de afinitate profesională, mai mulți workaholici. Circulă destule istorioare amuzante cu corporatiști – amuzante pentru cine le ascultă, nu pentru cine le trăiește. Cine nu e convins, își poate ruga un prieten care lucrează în IT să-i facă cunoștință cu colegii.

Dacă te suspectezi de „workaholism”, dar ești tentat să intri într-o fază de negare, îți mai dau un ultim argument ca să apelezi la ajutorul unui specialist. Cred că e cel mai puternic argument dintre toate, deoarece vine din partea acelora ce sunt cei mai în măsură să aprecieze viața cu tot ce e în ea. Adică cei aflați pe patul de moarte. Între primele cinci regrete ale muribunzilor se numără și regretul de a nu fi petrecut suficient timp cu familia și prietenii... Tu mai ai încă timp să recuperezi.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Liviu check icon
    Până la urmă ţine şi de opţiunile fiecăruia, dar şi de posibilităţile fiecăruia. Nu toţi suntem traşi la ştanţă, nu toţi perfformăm în toate domeniile. Unii dintre noi nici nu performăm în meseriile alese. Am exemple numeroase de graficieni care lucrează în edituri şi care nu au nicio educaţie de acest gen, provenind din cu totul alte medii. Cred că depinde de multe.
    • Like 0
  • Mai sunt si workaholici, dar majoritatea nu stau ore in sir peste program ca au ei o placere masochista de a sta la munca sau ca mor de plictiseala acasa. Oamenii pleaca acasa la 10 noaptea pentru ca pur si simplu au o tona de facut, organizarea este de multe ori slaba, oamenilor nu le este clar ce au de facut, sarcinile se schimba de la o ora la alta si asa mai departe. Asta-i munca in Romanica. Taci si tragi mai departe, ca saracia pandeste la orice colt.
    • Like 3
  • Liviu check icon
    Subiectul e totuşi relativ. Un workaholic nu e obligatoriu un corporatist. Charlie Chaplin era un workaholic înnăscut şi treaba asta l-a costat câteva căsnicii. Se închidea în studio şi rămânea acolo săptămâni întregi, până când ajungeau să se întrebe dacă mai era viu. În definitiv totul se bazează pe libera alegere: important e să alegi ce te face fericit. Dacă munca te face fericit, atunci e ok. Dacă poţi să îmbini viaţa de familie cu munca şi asta e ok. Totul e ok când se bazează pe LIBERUL ARBITRU.
    • Like 3
  • Un pic prea subtire punctul de vedere pentru subiectul in discutie. Un amestec de mistocareala tipic romaneasca cu ceva mesaje corecte si importante. Nu sunt specialist , dar dupa 20 de ani de manageriat am opinii. Cred ca ar trebui plecat de la familie . Timpul dedicat familiei este de departe cel mai important , mai ales cel dedicat copiilor. Am vazut oameni pasionati de job-ul lor, care sunt parinti extraordinari. Am vazut si din cei ce nu stiu sa-si foloseasca timpul , de obicei nu prea fac nimic bine ,dar lipsa de timp este scuza ritual. Desi pare greu de inteles pe plaiurile mioritice , chiar sunt oameni care muncesc din pasiune si cred ca genul mentionat ar trebui apreciat , in special in societatea romaneasca a carei bunastare depinde ori de cei plecati la munca in strainatate , ori de antreprenori si cei numiti corporatisti. In general acesti oameni stau la temelia bunastarii unei cetati. Fie ca ne place sau nu , din cauza lor pot si chibitii sa-si dea cu parerea. Ar fi bine sa ne concentram pe metode mai bune de folosire a timpului , nu ca sa muncim mai putin ci ca sa putem construi mai mult . Cind zic constructie ma refer la multe : educatia si cresterea copiilor , un proiect care poate aduce bine in jurul tau, in sfera personala ori profesionala. De aici un alt element cu adevarat important , cum pot proiectele profesionale in care esti implicat sa se alinieze cu pasiunea personala. Tot timpul i-am apreciat pe cei care au avut puterea sa stie cine sunt si sa-si gaseasca un job care sa le face placere . Dar pentru asta ar trebui sa ne analizam pe noi, inainte de a avea pareri despre altii.
    • Like 4
  • satanae check icon
    Asadar, nu, nu este vorba de sclavi sau negrisori pe plantatie, ci doar de workaholici, ce-or mai fi si aia. Deci, cind trecem pe linga o cladire de birouri si-i vedem pe pestisorii aia din acvariu cum stau si dreg cifrele pina pe la 1 - 2 noaptea, sa nu ne fie mila de ei, decit daca simpatizam cu oamenii bolnavi, care nu stiu sa-si gaseasca alt rost in viata decit muncind. Ca asa e in Romania asta, de secol 21, a venit o molima crunta peste noi si o buna parte din populatie nu stie sa mai faca altceva decit sa traga la jug, si o face cu multa placere.
    Nici pomeneala sa puna cineva biciul pe oamenii astia ca sa munceasca mai mult. Nu se face asa ceva acum, in secolul asta inaintat. Poate mai cinstit ar fi sa se spuna "nu se face asa". Nu sta nimeni sa dea din bici printre birourile asezate in minunatele "open space", pentru ca n-are chiar nici un rost. Se fixeaza numai "target"-uri, pe care nimeni nu poate sa le indeplineasca. Citeodata, de atingerea cifrelor de plan - vai, dar ce comunist suna! mai bine le zicem target-uri, ca doar lucram la o corporatie capitalista, nu? - depinde doar acordarea unei prime. De multe ori, depinde daca mai vrei sa faci parte din familia asta labartata a corporatiei sau nu. Pentru ca, nu-i asa, mai asteapta o suta la poarta sa-ti ia locul - da, inca se poarta aceasta formula a capitalismului salbatic. Asa ca ar fi bine sa nu dezamagesti. Nu-i vorba, cifrele de plan nu sint stabilite asa de sadici ce sint angajatorii. Oamenii vor sa aiba costuri cit mai reduse cu forta de munca, asa ca impart sarcinile, ce revin in mod normal unei cifre de 50 de angajati, la, sa zicem, 30. Sau 20. Sau 10. Si productivitatea muncii creste si creste, iar costurile scad si scad, si actionarii sint fericiti. Si-i dau managerului o prima cit tot salariul tau pe un an.
    Nu te obliga nimeni sa stai peste program, desi circula de 30 de ani pe la noi poezia ca programul de 8 ore este pentru aia de la stat, dar stii mai bine decit oricine ce se intimpla daca nu faci planul. Sau daca nu planul, orice altceva ti se cere in timpul total insuficient avut la dispozitie. Si nu trebuie sa dea din bici deloc, ca sa te tina la program. Te gindesti la rate si alte prostii pe care le-ai facut, atunci cind banii de pe fluturasul de salariu ti s-au parut foarte atractivi. Si asa ajungi sa nu mai ai viata
    Nu-i vorba, intre angajatii corporatiilor sint foarte multi imbecili sadea, care nu pot sa-si faca treaba, chiar daca ar fi intr-o cantitate mult mai rezonabila. Tot asa, sint destui lingai patetici, care vor sa fie bine vazuti de sefi si stau ca prostii toata ziua la serviciu, pentru ca asa este, lumea n-are viata, daca n-are nici creier. Mai sint si unii care sint chiar bolnavi dupa munca, fara sa fie niste imbecili. Dar sint putini. Restul trebuie ... Si da, asta se cheama sclavie, fara bici, fara cules de zahar sau bumbac, ci doar de nenumarate cifre si tabele Excel si alte si alte programe contabile si de alta natura, pe care nici nu le mai diferentiezi.
    Placere? Haida-de! Trebuie sa ai chiar tupeu, sau sa fii psiholog sau lucrator la HR ca sa sustii asa ceva. Ma intreb, oare, pe vremuri, cind muncitorii in fabrici se luptau pentru programul de 8 ore, de ce nu au aparut bolnavi de-astia, workaholici, care sa se lege de strung si sa spuna ca ei nu vor sa plece de acolo cit e ziua de lunga? Pentru ca era munca fizica mai grea sau mai uncool? Nu este nimic mai nobil sau mai placut, in ceea ce se face in cladirile astea de birouri, ce arata asa de frumos de afara, decit se facea in sectia de uzina de acum 100 de ani. Este doar altfel. Si apropo, amenajarea birourilor dupa modelul open space n-a facut altceva decit sa mute sectia din uzina in interiorul cladirilor astora stralucitoare. Atita numai ca, daca la ce faceau inainte muncitorii la strung, socializarea era chiar indicata, acum, modelul asta, adoptat numai din dorinta de a face economie, nu face decit sa distruga constant nervii tuturor angajatilor. Dar ce conteaza, nu sint decit niste sclavi ieftini.
    Asa ca eu zic sa va fie mila de ei, data viitoare cind ii vedeti in acvariu. Si cind mai auziti de angajati ai vreuneia din firmele de audit din Big Four ca au murit cu capul pe dosare, sa nu va ginditi la prostii, ca le-a placut munca pina au murit, ci sa va dati seama cum se impart sarcinile la corporatiile astea. De exemplu, vreo doi - trei vajnici angajati ai Ernst&Young, pot sa faca auditul unei firme mari, cu activitati foarte complexe si sute de angajati, intr-o singura saptamina. Ce-o iesi din auditul ala, nu am cum sa stiu, ca numai bun n-are cum sa fie, dar oamenii stau si dorm prin birourile auditatilor, pe unde apuca, o saptamina - citeva ore pe noapte, daca si alea, nu va ginditi la prostii - si analizeaza la cifre pina innebunesc, numai pentru ca, atunci cind au terminat facultatea, au fost angajati aici si li s-a spus ca asta e calea spre bani multi, cariera, fericire. Si ei au muscat momeala si aia a fost.
    Putem sa ne plingem cit vrem de soarta amara, sa ne ducem la psihologi, care sa ne usureze de bani pentru nimic, dar adevarul este ca toate cladirile astea de birouri, luminate pina la ore tirzii din noapte nu arata decit ca nu exista Inspectia Muncii si nu exista stat, in general. Fiecare din companiile de la noi face ce vrea, nimeni nu-i controleaza, nimeni nu-i poate opri sa-si trateze angajatii cum le place. Cel mai trist este ca noua ni se pare normala situatia asta si ca, daca ar aparea inspectii peste inspectii ale statului pe la astia - bine, nu dupa spaga si nu facute ca sa fie, cum sint acum - am tipa ca se amesteca statul si sufoca mediul privat. De-aia nici nu cred ca se va mai indrepta ceva vreodata in tara asta.
    • Like 2
  • Liviu check icon
    După ŞOCUL VIITORULUI următoarea carte care analizează diferenţele dintre corporatism şi mica iniţiativă a fost scrisă de doi sociologi suedezi. Are un titlu simpatic - Karaoke Capitalism (Jonas Ridderstrale şi Kjell Nordstrom). În esenţă cartea are ca temă o problemă simplă: o emisiune în care o reţea de televiziune investeşte fonduri uriaşe reuşeşte să aibă un public ridicol, în timp ce canalul unui vlogger poate strânge câteva milioane de abonaţi. Bloggeri se confundă cu presa şi de multe ori nu reporterii sunt cei care ajung la locul unui eveniment. Cei doi autori numesc asta "meritocraţie". Linux este un sistem colaborativ fără de care nu ne-am imagina telefoanele mobile (Android fiind un sistem Linux), internetul şi mai nou o mulţime de computere. Asemenea tipuri de proiecte sunt mult mai flexibile pentru că de multe ori lipsesc palierele obsitoare pe care corporaţiile le au. Există vlogger şi bloggeri care trăiesc dintr-un venit foarte ok şi care chiar au doi sau trei angajaţi. Spre deosebire de anii 70-90 trăim în timpurile în care David îl provoacă pe Goliat. Karaoke Capitalism a fost - cel puţin pentru mine - a doua carte care mi-a dat de gândit după Toffler.
    • Like 2
    • @ Liviu
      Anon check icon
      Si totusi Android e detinut de Google, o mare corporatie. In plus de asta sistemele BSD sunt similare cu Linux, iar pe FreeBSD isi bazeaza sistemele de operare cei de la Apple.

      Sistemele Linux sunt dragute, la randul meu sunt utilizator si fan. Cu toate astea trebuie sa recunoastem ca de cele mai multe ori tot incearca sa prinda din urma aplicatiile si sistemele create de marile corporatii, cel putin pe partea desktop (vedeti de exemplu aplicatiile de editare video din KDE care incearca sa-i prinda din urma pe cei de la Adobe). Culmea este ca atunci cand o distributie incepe sa capete vizibilitate in jurul ei incepe sa se formeze o companie, un mediu oarecum corporatist (vedeti RedHat, SLE, Canonical). Si David si Goliat isi au locul pe piata, dar Goliat nu o sa dispara prea curand. Nu are cum, cu atata capital si expunere probabil majoritatea inovatiilor vor fi facute in mediul corporatist vreme buna de aici inainte. Nu e nici bine nici rau, sau poate si bine si rau.
      • Like 3
    • @ Anon
      Liviu check icon
      Categoric că nu dispar, însă mariajul între corporaţie şi iniţiativa privată se anunţă foarte interesant. Android îşi preia kernelul de pe siteul pus la dispoziţie de Linus Torvalds, care în mod evident e susţinut de firme şi fundaţii. Vorbim chiar de... corporaţii nonprofit.

      Cert e că oamenii nu mai văd corporaţia ca pe un paradis. Dacă o editură nu-mi publică romanul îl public pe net şi obţin şi profit. Dacă o televiziune mă refuză o pot concura magistral ca vlogger. E drept, tot pe siteul unei corporaţii, dar nu trebuie să lucrez ÎN INTERIORUL corporaţiei respective. Şi corporaţia obţine profit de pe urma canalului meu, şi eu la fel, dar fără să mă angajez şi să depind de programul ei. În plus nu are nicio noimă ca un jurnalist să lucreze la compania care-i menţine blogul.

      Cei doi sociologi vorbesc de o dinamică pe care marile corporaţii încearcă să o copieze pentru a se adapta. Gimp este un program extrem de puternic, unde chiar poţi discuta cu cei care îl pun la dispoziţie şi care uneori sunt dispuşi să te şi ajute. Ultima versiune e fantastică! Blender este un program de animaţie 3D în care se fac filme care pot concura orice studio, şi chiar e folosit de multe studiouri. Nu e vorba că David şi Goliat au locul lor, e vorba că încep să se amestece.
      • Like 1
    • @ Liviu
      Anon check icon
      OK, ceva distanta de la modelul pe cale de disparitie. Gimp si Blender sunt puternice da, dar de unde au pornit? De la Photoshop si 3D Studio Max/Maya/etc. In continuare programe ca After Effects si Final Cut Pro domina piata. Se fac progrese si pe ditributiile de Linux, sigur, dar parca totdeauna cu un pas in urma (nu mai spun de industria jocurilor, s-a incercat ceva cu SteamOS si a esuat lamentabil). Schimbari se produc, sigur, totdeauna s-au produs, se schimba si cererea de pe piata si implicit si companiile.

      Nu stiu daca a vazut cineva corporatia ca un paradis propriu-zis. Ce atrage e salariul bun si stabilitatea. Da, pot sa public o carte pe net, sigur. Dar...de unde garantia ca voi putea scoate bani ca lumea de pe urma ei? Cat timp va trece pana cand va capata suficienta expunere? Daca e publicata pe net, fara copii fizice, ce facem cu pirateria? Similar cu un vlogger: da, nu depind de program, mi-l fac singur, dar...depind in continuare de regulile companiei-mama (interesati-va cum demonetizeaza youtube clipuri zilele astea si pe ce motive), pana sa incep sa fac bani cat de cat seriosi va trece ceva vreme, pentru ca in partea de sugestii apar clipuri ale celor care au deja expunere mare, deci sa iti faci o nisa nu e tocmai usor si poate sa dureze (sau pur si simplu sa nu se intample). Timp in care...de unde bani?
      • Like 1
    • @ Anon
      Liviu check icon
      Din moment ce toate programele de editare imagine performează aceleaşi funcţii e normal să semene între ele. Corporaţiile nu înseamnă întotdeauna stabilitate. De multe ori te plimbi de la o corporaţie la alta pentru că ţi se dă de înţeles clar că nu eşti de neînlocuit. E un risc în orice tip de companie, fie că e o companie mică, fie o multinaţională. Exact cum spunea şi Jordan Peterson, nu toţi suntem atât de inteligenţi sau atât de creativi încât să ne asigurăm un loc în primele eşaloane ale unei companii. Majoritatea avem slujbe de rutină aflate în bătaia vântului. Pe de altă parte nu toţi dorim bani serioşi. Unii se mulţumesc cu nişte bănuţi care să le ofere şi timp pentru familie, călătorie etc. Nu e obligatoriu să munceşti într-o multinaţională ca să fii fericit.
      • Like 2
    • @ Liviu
      Anon check icon
      Comparatia de la care plecasem era intre corporatisti si vloggeri/cei care publica online etc. Nimic nu e 100% stabil, dar intre un job cu contract si munca ce depinde de numarul lunar de accesari, care e mai stabil? In cazul vloggerilor cel putin nu e problema ca nu sunt bani seriosi, la inceput (poate sa insemne luni sau ani) e problema de supravietuire, de sustinere a unei singure persoane. Pana sa se ajunga la propuneri de ad revenue trebuie un anumit numar de vizualizari si subscrieri, numar la care se poate ajunge repede sau deloc. Pentru fiecare PewDiePie sunt sute daca nu chiar mii care incearca fara sa faca un ban si tot atati care abia isi adauga un pic la un salariu deja existent. Situatia e similara pentru siteurile care permit contracte independente de programare sau alte tipuri de munca (editare documente, diverse lucruri de contabilitate etc.): suna frumos in principiu, ai putea chiar sa muncesti de acasa si sa iti faci programul cum vrei dar practic greu se scot bani macar suficienti, daramite decenti. Da, de acord ca nu e obligatoriu sa muncesti intr-o multinationala ca sa fii fericit, dar nici de lepadat nu e.

      Later edit: programele seamana intre ele dar... nu sunt totdeauna toate functiile prezente si intr-o parte si in cealalta, plus ca pot exista diverse erori. La partea grafica cel putin un dezavantaj major il constituie driverele care fie lipsesc fie sunt slab dezvoltate pentru distributii de Linux. Daca nu poti sa profiti la maxim de hardware din start ai un dezavantaj. Se pot face destule pe sisteme Linux, si inca la nivel decent, din pacate insa la unele capitole va ramane probabil in urma inca ceva vreme de aici inainte.
      • Like 0
    • @ Anon
      Liviu check icon
      Nu e vorba doar de vloggeri, dar sunt mulţi care stau pe un job până îşi adună un cheag (capital) şi pe urmă o pornesc pe cont propriu. Piaţa muncii a devenit astăzi extrem de fluidă. Doar unii lucrează în corporaţii, alţii lucrează în companii mici sau medii pe care le schimbă ca pe ciorapi. Siguranţa nu mai este astăzi cuvântul de ordine şi există un grad de infidelitate al angajatului de care firmele se tem. El poate pleca la o altă companie sau îşi poate face o firmuliţă proprie luând cu el o bună parte din clienţi. Cât despre lucrul de-acasă, am lucrat mult în mediul editorial şi aici se lucrează mult de acasă.

      Ideea de bază era că în ziua de astăzi există mai multe OPŢIUNI. Dacă le poţi valorifica e ok, dacă nu... atunci nu. Dar există. Există chiar şi în Linux. Ştiu grafician care lucrează cu Ubuntu Studio, care este un sistem stabil de grafică. Lucreză pentru piaţa externă şi are o porţiune clară în care activează. Şi aici există opţiuni, după cum există peste tot. Important e să ai de unde alege.
      • Like 0
    • @ Liviu
      Anon check icon
      A, da, optiuni exista, sigur ca da. Optiuni existau si acum 10 ani, atat companii mici si mijlocii cat si distributii Linux (Debian si GNOME cred ca isi au inceputurile prin anii '90, GIMP si OpenOffice cam tot pe atunci). Sigur, optiunile sunt mai bune si mai diverse azi.

      Cat despre grafica si editare video (la editare video sunt diferente mai palpabile), depinde ce vrei sa faci, cu ce resurse, la ce nivel etc. La Hollywood de exemplu m-as mira sa se lucreze cu Linux si softuri care sa nu fie de la Adobe, Sony etc. (nu ca nu mi-ar placea sa se intample asta intr-o zi...).

      Unde bateam de fapt: a spune ca datorita tuturor acestor optiuni corporatiile sunt pe duca mi se pare un pic cam mult. De bine de rau corporatiile mari au fost si raman motorul inovatiei, pe partea de tech cel putin.
      • Like 0
    • @ Anon
      Liviu check icon
      Ideea era că nu toată lumea vrea să lucreze în multinaţionale care, oricât de inovative sunt, s-ar putea să nu prezinte un mediu propice pentru anumite persoane. Am cunoscut un ilustrator american de cărţi care şi-a dat demisia dintr-o companie de renume unde mi-a mărturisit că se simţea sufocat de atmosfera de uzină care domnea pe-acolo. Compania ştampila totul cu numele ei şi asta constituia pentru el o problemă. Acum are propriul canal pe net, blog, predă cursuri de creativitate şi se simte liber şi fericit, deşi are mult mai puţini bani. N-am spus că cineva nu s-ar simţi fericit la o multinaţională, însă ideea e că opţiunile de astăzi sunt total diferite de ce se întâmpla înainte de apariţia computerului şi a internetului. E o tranziţie care s-a făcut treptat, deşi pare că în ultima vreme se accelerează. Desigur, companiile nu vor dispărea, dar - după cum arată şi sociologii suedezi într-o carte care ar sta fără probleme lângă Toffler - va exista o cu totul altă structură. E foarte greu de prevăzut viitorul. Lucrurile se schimbă şi nu sunt clare cam peste tot.
      • Like 1
    • @
      Anon check icon
      Interesanta asta cu cumparatul concurentei. Spunea domnul Liviu despre cum incep sa se amestece David cu Goliat, cel putin in ceea ce priveste sistemele de operare. Se intampla, e adevarat, si nu stiu daca e un lucru bun. Cateodata e nevoie ca David sa-i arda o scatoalca lui Goliat ca sa-l trezeasca la realitate (sau sa "keep him honest").

      Partea cu birocratia interna...mi-e greu sa o judec, nu stiu ce scop ar avea statisticile si aprobarile respective. Probabil daca se exagereaza upper management-ul ar trebui sa intervina si sa puna punct la un moment dat (asta desigur daca nu cumva dornicii de birocratie inutila sunt chiar in upper management).

      Nu stiu daca modelul corporatist e cel mai eficient, dar pare sa existe o tendinta de a forma grupuri/companii cat mai mari (pe undeva asta se vede si la nivel politic cu UE). Ceea ce pe undeva e de inteles: o firma cool si inovanta poate sa aiba niste idei foarte misto, dar cu cat e mai mica cu atat limitele vor fi mai mari - un mic startup probabil nu se va apuca de quantum computing de exemplu, un gigant ca Google insa da.
      • Like 0
    • @
      Liviu check icon
      Da, dar un lucru pe care îl obseva şi Toffler în anii 70: nucleul dur al unei invenţii este foarte îngust. De regulă în jurul acestuia creşte o bulă imensă de SERVICII (publicitari, comercianţi, relaţii cu publicul etc.) Aici apare şi conceptul de CREATIVITATE TOXICĂ: în momentul în care invenţia e înlocuită de o alta mai bună întreaga bulă cade, atrenând un val imens de şomaj. De obicei apar şi tensiuni sociale serioase. Creativitatea toxică nu e nouă, e cazul tiparului care a înlocuit ateliere de copiat, e cazul războaielor de ţesut automate care au înlocuit muncitorii, e cazul roboţilor industriali etc. Categoric că e o cale spre progres, dar trecerea de la o falie la alta generează cutremure economice importante. Din câte ştiu noi ne-am afla acum la tranziţia în era digitală. Nu fără cutremure, după cum vedem. Să nu ne închipuim că renunţarea la scrisoarea clasică, trimisă prin poştă, n-a avut urmări. E-mailul a fost primul semnal. Noi n-am simţit, dar alţii au simţint. Au urmat şi altele.
      • Like 0
    • @
      Anon check icon
      Da, cumva e normal sa iti asumi niste riscuri la inceput cand oricum nu ai ce pierde. Daca vrei sa cresti si sa te apuci de proiecte mai costisitoare trebuie sa ai un pic de grija si sa gandesti strategic, asta nu e un lucru rau.

      E un pic exagerat sa spunem ca in 60 de ani nu s-a adus nimic nou. S-au redus semnificativ noxele, s-au introdus senzorii de parcare, cei de la Bugatti au construit o masina care poate ajunge la 400 km/h, ce face Elon Musk cu Tesla (ce-i drept nu a venit de la gigantii din industria auto, dar a pornit cu capital semnificativ de la PayPal, cred), probabil ar mai fi.
      • Like 0
    • @
      Anon check icon
      Recordul respectiv a fost atins cu o masina facuta special pentru asta. Bugatti Veyron e totusi o masina "normala" pe care o poti folosi in oras ca pe oricare alta, ceea ce nu stiu daca se poate spune despre Rekordwagen.
      Oricum, sunt de acord cu dvs., puteau mai mult, toti. Intrebarea este: niste firme mici ar fi putut macar sa incerce sa inoveze mai repede in domeniile pe care le-ati mentionat?

      Later edit: inovatia e o problema, dar mai e si productia la scara larga si comercializarea. Android nu a fost inventat de Google de exemplu, dar fara resursele Google ar fi ajuns azi pe atatea telefoane de pe piata?
      • Like 0
    • @
      Anon check icon
      Ce sa zic, in privinta asta aveti standarde mai inalte ca ale mele. Am sa citesc mai in amanunt despre lucrurile astea. Partea cu calculatoarele in special mi-a atras atentia. Multumesc :)
      • Like 0
  • Din punctul meu de vedere, a lucra peste program este o blasfemie! Peste 90.000 de muncitori s-au strâns în Chicago la 1 mai 1886 (culmea, fără să se anunţe unii pe alţii prin Facebook!) pentru a cere (şi ulterior a obţine) ziua legală de lucru la 8 ore.

    Iar acum noi să le dăm cu flit?!! Nu se poate, tovarăşi!

    "Plăcerea de a munci oare? [...] Munca nu e altceva decât o corvoadă, indiferent ce satisfacţii ţi-ar aduce." Hmmm... ca să-şi argumenteze teoria, dl Pintea recurge şi la acest argument "suprem". Totuşi sunt unele proiecte care "te prind" şi, culmea, ajungi să lucrezi peste program din plăcere. Totul este să nu se transforme într-un obicei urât! :))

    La terminarea lecturii m-am simţit exact ca dracul după ce a tuns pisica: "Zarvă multă, păr puţin". A demontat cu sârg legendele şi n-a mai avut suflu pentru concluzii, unde mă aşteptam să găsesc miezul... chintesenţa!

    Mai pe scurt ar fi tabla adunării corporatiste:
    1. Şef bun + angajat bun = profit.
    2. Şef bun + angajat prost = producţie.
    3. Şef prost + angajat bun = promovare.
    4. Şef prost + angajat prost = ore suplimentare.
    • Like 6
  • Eu cred ca oamenii ăștia din corporații cauta pur și simplu un job în concordanta cu ceea ce știu sa facă. Mai pe scurt spus dacă nu ar lucra la multinaționale nu ar găsi nimic. Ei au o educație aproximativa în domenii abstracte și nu și-ar găsi nimic de lucru în afara corporațiilor. Legat de biciul de la serviciu și cultura de team-building din cadrul corporațiilor este clar pentru toata lumea ca dacă nu stai peste program nu ești competitiv și la ușa mai așteaptă o mie de candidați. Team-building-ul funcționează cam asa, dacă ești suficient de stăpân pe tine ca sa bei cu șefu și sa nu vorbești prostii, sa razi la glumele infantile ale șefului,, sa nu te amesteci în treburile șefului, sa iei lumina de la șefu atunci poți sa mergi la teambuilding. Oricum echipa este sudata pana se fac primele reduceri, atunci nici fratele nu-ți mai este frate. Ar trebui sa mai vorbim și despre relațiile amoroase de la servici, despre bârfe, bisericuțe, delațiuni. Despre creativitate nici nu poate fi vorba într-o societate condusa de proceduri în care cât de curând robotii vor lucra peste program. Dar cine ii va controla pe roboti? Probabil alți roboti. Validarea sociala în disperare de cauza. Salariile nu mai sunt cele de la începuturile multinaționalelor în România, vătafii de pe plantație au realizat ca pot plați mai prost și sa obțină rezultate mai bune într-o societate în care nu sunt prea multe variante. Ce părere aveți despre o multinaționala care angajează juniori cu 1.500 de RON de pe băncile facultăților, dealtfel studenți fruntași. Salariul mare la multinaționale este de mult o poveste frumoasa. La întrebarea de ce lucrează omuleții ăștia în clădirile alea înalte de sticla răspunsul meu este pentru ca nu au alte opțiuni. Probabil ca ar pleca și mâine dar nu au unde.
    • Like 3
  • Liviu check icon
    Marile corporaţii par un model pe cale de disparţie, sau cel puţin pe cale de restrângere. Sunt - în tot cazul - un model care depersonalizează. Se pare că în afară motorul e asigurat de mici firme cu o structruă simplă şi fluidă. Sunt exemple şi pe Republica, de la persoane care fabrică parfumuri şi săpunuri bio la tot felul de idei de afaceri. E un motor plăpând, şi asta se datorează unui sistem de educaţie învechit, care nu dezvoltă nici abilităţile sociale şi nici nu pune accent pe creativitate. Cei care reuşesc sunt nevoiţi să se dezveţe de ce au fost învăţaţi şi să descopere lumea cu alţi ochi. Unii reuşesc, alţii nu. Cei mai mulţi nu. Probabil că în viitor, când ne vom alinia şi ca sistem de învăţământ vom funcţiona şi noi la turaţie maximă.
    • Like 1
    • @ Liviu
      Anon check icon
      OK, deci firmele mici sunt mici si putine din cauza sistemului de educatie invechit? Pentru ca marile corporatii s-au dezvoltat in tari care nu au un astfel de sistem de educatie.
      In plus, cel putin in Silicon Valley marile companii din cate observ continua sa creasca, sunt departe de a fi pe cale de disparitie (http://fortune.com/2016/02/08/apple-amazon-hiring-spree/; https://qz.com/607475/googles-parent-company-alphabet-now-has-over-61000-employees/).
      De asemenea creativitatea nu e pentru toata lumea si in nici un caz nu vine doar cu avantaje. Vine cu riscuri destul de mari:https://www.youtube.com/watch?v=ocDli45faiw&t
      Asa ca un invatamant axat mult pe creativitate nu stiu daca e neaparat cea mai buna strategie. Trebuie antrenata si creativitatea, sigur, dar privind realist situatia cei mai multi vor fi probabil angajati, nu antreprenori.
      • Like 1
    • @ Anon
      Liviu check icon
      Marile corporaţii se extind, însă ca număr rămân relativ constante. Modelul de mare corporaţie începe să dispară şi cât mai multe persoane încearcă să-şi găsească afaceri flexibile.

      Clipul oferit e foarte interesant. Peterson spune că nu toţi sutem creativi, dar mai spune şi că nu toţi suntem inteligenţi. În plus avem abilităţi pe porţiuni: unii suntem buni la matematică, alţii petrecem ore întregi cu lacrimile curgând pe caiet. Dacă sistemul nostru l-ar asculta pe Jordan Peterson ar avea multe de învăţat. În plus oamenii mai urmează şi meserii. Avem nevoie şi de aşa ceva. Eu sunt pentru un sistem PARTICULARIZAT. Ideea de învăţământ pe bandă rulantă îşi trăieşte ultimele momente. Societăţile care vor înţelege acest lucru vor avea mult de câştigat.
      • Like 1
    • @ Liviu
      Anon check icon
      Nu vad dovezi ca modelul de corporatie incepe sa dispara. De ce ar disparea, cand cu un asemenea model se poate ajunge la cifre de afaceri astronomice? Evident ca nu apar multe corporatii noi, nici nu au cum cand piata e deja ocupata.

      A petrece ore intregi cu lacrimi curgand pe caiet este complet lipsit de necesitate. Asa e, fiecare are abilitati diferite, drept urmare nu avem de ce sa ne asteptam ca toti sa exceleze in toate. Cu asteptari normale si gestiune corecta a resurselor se poate functiona foarte bine si fara lacrimi. De acord oricum ca scolile de meserii sunt o necesitate. Trebuie insa avut in vedere ca multe joburi se vor automatiza in urmatorii ani, in China de exemplu ospatarii sunt inlocuiti incet-incet cu roboti (http://www.businessinsider.com/chinese-restaurant-robot-waiters-2016-7/#they-cost-around-11310-each-when-they-were-bought-in-2014-2).
      • Like 0
    • @ Anon
      Liviu check icon
      Conform sociologilor suedezi pe care i-am dat exemplu mai sus se naşte un alt tip de corporaţie. Linux este o corporaţie care pluteşte în aer şi care ţine în viaţă miliarde de telefoane, aparatură (monitoare, aparate foto, combine etc.) Cam toate funcţionează cu un kernel care se dezvoltă masiv printr-o combinaţie interesantă de profit şi voluntariat. Lumea vloggerilor a dat lovituri grele multor televiziuni; comentariile articolelor devin

      "nu avem de ce sa ne asteptam ca toti sa exceleze in toate."

      Problema nu se pune de excelat, se pune de obligaţie. Nu toţi excelăm la limba latină, şi totuşi în sistemul nostru de învăţământ se face obligatoriu... latină !!! Eu nu cred că Jordan Peterson susţine obligaţia de a face orice. Cel puţin videoclipurile lui nu indică acest lucru.

      Cu automatizarea e o problemă delicată pentru că impinge activitatea umană destul de mult în afară. Deocamdată aceşti roboţi sunt gândiţi şi fabricaţi de oameni, dar în viitor inteligenţa artificială va lua un avânt care ar putea scote pe tuşă chiar sistemul de învăţământ şi activitatea umană în general. Dacă roboţii vor fabrica roboţi atunci rolul oamenilor va deveni foarte îngust.

      E o posibilitate pe care mulţi au discutat-o şi e una din temerile negre ale omenirii.
      • Like 1
    • @ Liviu
      Anon check icon
      Jordan Peterson nu facea decat sa trateze creativitatea in clipul respectiv, atat. Nu stiu cat vorbeste despre sistemele de invatamant, din cate am vazut pana acum nu foarte mult.

      Linux e un kernel, nu o corporatie. In plus de asta da, Android are la baza kernelul Linux, dar e departe de a fi o distributie in sensul clasic (faptul ca utilizatorul nu poate avea drepturi de root fara sa renunte la garantie e o diferenta majora) si este mentinut in continuare de o corporatie. Vlogerii la randul lor odata ce capata vizibilitate incep sa isi angajeze asistenti, editori etc. Oricum ar fi tendinta este catre echipe mai mari. Ca se schimba regulile in unele corporatii da, sigur, se schimba, dar tot corporatii raman. Aceeasi Marie cu alta palarie.
      • Like 1
    • @ Anon
      Liviu check icon
      Vloggerii nu devin chiar corporaţii. O corporaţie presupune filiale, presupune o ierarhie de decizie etc. Vloggerii au firme mici cu doi-trei angajaţi. Sau chiar zece, dar asta nu-i transformă în corporaţii cu structuri complicate. E drept că există o coloană vertebrală a corporaţiilor peste tot, dar a obţine un venit bun chiar nu mai ţine obligatoriu de o corporaţie. Dacă am un canal de vlogger îl am pe siteul unei corporaţii, dar nu sunt obligat să lucrez pentru corporaţia respectivă. Şi în plus corporaţia nu mă mai condiţionează. Pe blog pot să public orice, în timp ce o editură nu-mi acceptă orice. Gradul de libertate al consumatorului este astăzi imens, şi corporaţiile ştiu acest lucru. Consumator care devine la rândul lui producător, mutaţie care nu exista în anii 70.
      • Like 0
    • @ Liviu
      Anon check icon
      Nu la inceput, dar treptat cam aia e directia. Vedeti cum a evoluat canalul TYT de exemplu. De la un mic David care se lupta cu Goliatii de tip CNN sau MSNBC a ajuns aproape o retea intreaga cu mai multe canale/emisiuni, cu mai multi angajati si se extinde cat poate.

      Oo, ba da, corporatia conditioneaza si chiar cenzureaza in unele cazuri.
      • Like 0
    • @
      Liviu check icon
      Că roboţii vor înlocui omul se întâmplă deja în multe fabrici în care avem o armată de roboţi şi o persoană la pupitru. Se poate întâmpla ca la un moment dat roboţii să înlocuiască omul complet, şi prin acest termen înţelegem şi inteligenţa artificială. Posibil ca în următorii 50 de ani - ceea ce în timeline-ul global e puţin - vom asista la mutaţii pe care nici cu gândul nu le gândim.
      • Like 0
  • Daca stai la lucru 8h si 45 de minute cat e programul normal, mai faci cel putin 30 de minute pana la lucru si 30 de minute pana acasa, ajungi undeva la 10h/zi in cel mai bun caz, sacrificate pentru munca. daca mai dormi 8h, iti raman 6 ore/ zi pentru a-ti trai viata, din care mai scazi o masa, un dus si nu mai ramai nici cu 5 ore ! si asta pana la 65 de ani ! fara ore suplimentare, pana la 65 de ani suntem ocupati ! deci viata personala poate incepe dupa 65 de ani ! pana atunci, spor la munca ! muncim cel putin lafel de mult ca in 1900 in timpul revolutiei industriale, cu toate ca putem automatiza peste 30% din joburi !
    De ce oare ?
    Pentru unii, acesta e si un motiv sa nu faca copii, pentru ca ori ii condamna la munca silita pana la 65 de ani, ori ajung boschetari !
    Binenteles ca se poate si altfel daca observam tarile scandinave, dar niciodata unde e coruptie !
    • Like 2
    • @ Merceanu Doru
      Tristă și păguboasă aritmetică! Socoteala dvs. trădează o viziune de sclav despre propria persoană, propria viață. Ca și cum orele de muncă nu sunt viața dvs., nici cele petrecute pe drum, nici cele cu mâncatul, nici cele cu dușul, nici măcar orele cu somnul nu sunt viața dvs! Dacă nu puteți să vă „trăiți viața” când munciți, umblați, când mâncați, dormiți ... cum vă închipuiți că v-ați putea bucura de ceva, orice altceva, în „timpul rămas”? Cum vă închipuiți că vă veți „trăi viața” după 65 de ani (sau după 70, vârsta de pensionare va crește!) când nu ați aflat cum să vă bucurați de ea până atunci? Vă țin pumnii, dvs. și tuturor celor care vă dau like, sper să aflați până la 65 de ani cum să vă „trăiți viața” muncind, mergând la lucru și înapoi, mâncând, făcând duș, dormind.
      • Like 1
    • @ Maria-Elena
      cred ca unii oameni sunt constienti de potentialul pe care-l are un om liber, iar altii, nu cunosc potentialul unui om liber. Depinde de fiecare daca isi vede sau nu bila legata de picior, dar ea exista chiar daca nu o observati, pentru majoritatea oamenilor. Iar daca acestia nu cunosc libertatea, se cred liberi ! si cei ce danseaza sunt considerati nebuni ce cei care nu aud !
      dvs ati mai merge la munca 10h/zi daca nu ati primi salar ? daca raspunsul este "nu", suntem in aceiasi oala, indiferent ca obervati constient sau nu !
      sau poate dvs ati catigat la loto :) in cazul acesta felicitari, sunteti un om liber !
      • Like 1
    • @ Merceanu Doru
      Uuhh! Am scăpat! Înseamnă cu nu sunt conștientă de sclavia mea și pot, în naivitatea sau prostia mea, să mă simt liberă!
      • Like 0
    • @ Maria-Elena
      Felicitari !
      Important e sa ramaneti asa, sa nu aveti regrete mai tarziu, pt. ca mai tarziu e mai dureros decat mai devreme !
      Atitudinea dumneavoastra este necesara, dar nu si suficienta pentru ca societatea sa ajunga ca in "1984" a lui George Orwell:
      “War is peace.
      Freedom is slavery.
      Ignorance is strength.”

      Mai sunt si alti nebuni care danseaza, de care trebuie sa va feriti:
      John Lennon:
      “Living is Easy with Eyes Closed.”
      • Like 0
    • @ Merceanu Doru
      Vă mulțumesc pentru sfat și pentru încercarea de a-mi deschide ochii! Pentru mine este deja „mai târziu”, dar cum niciodată nu e prea târziu să cuget la condiția mea de om, voi încerca să mă gândesc la tot acest dialog.
      • Like 1


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult