Foto: Profimedia Images
Acum douăzeci de ani au început să plece din țară colegii de facultate și de liceu. Au decis să se stabilească pe alte meleaguri, acolo unde auziseră că era mai ușor să îți faci un rost. Erau tineri și aveau toată viața înainte.
Acum zece ani au început să plece din țară colegi de birou. Puseseră deja cărămizi serioase la viața din România, însă tot greu li se părea să aibă o viață decentă. Străinătatea, deschiderea tot mai mare a companiilor din alte țări de a angaja românii buni și serioși, posibilitatea de a pune deoparte și de a călători mai mult, de a avea timp și pentru viața personală au lăsat multe mame și tați cu brațele goale.
În ultimii trei, patru ani au început să plece din țară prieteni buni. Oameni ca mine. Mulți. Foarte mulți. Cu rostul făcut aici, cu case, cu familii, cu copii, cu job-uri bune. Au numit România țara deznădejdii, a dezamăgirii și a umilinței zilnice. Oriunde ajungi, cineva simte nevoia să te umilească. Doamna obosită de la ghișeu, vânzătoarea prea grăbită să închidă cu zece minute înainte de terminarea programului, omul legii care a uitat că munca lui e în slujba cetățeanului care lună de lună îi plătește salariul și nu împotriva lui, șoferul care dă un claxon și șuieră o înjurătură în speranța că asta va grăbi mama care își împinge obosită căruciorul pe trecerea de pietoni.
Tot mai mulți oameni ne pleacă nu ca să găsească bani mai mulți și job-uri mai respectate, ci ca să trăiască un firesc la care visează. Firescul în care nu îți e frică să-ți duci copiii la spital atunci când sunt bolnavi, în care ești văzut și respectat de oricine, oriunde, în care ai drepturi cu adevărat, nu litere de lege care zăbovesc prăfuite pe undeva. În care școlile își tratează copiii cu respect, ba chiar îi văd ca pe viitorii adulți ai țării. În firescul în care toată lumea dorește să te sprijine, nu să te îngenuncheze.
Nu trece nicio lună fără să mă gândesc dacă am ales bine să rămân.
Nu îmi lipsește nimic aici. Am o viață bună în țara mea și, cu toate astea, am zile în care mi-aș cumpăra un bilet doar dus. În care înțeleg că nu voi apuca pe timpul vieții mele schimbările la care am visat.
Am călătorit în foarte multe colțuri din lume și peste tot unde am fost mi-am dorit să întâlnesc și români. Cei mai mulți sunt bine și au vieți frumoase. Dar toți, fără excepție au dorul și tristețea depărtării în ochi.
Pentru că nu doar tu crești în locurile în care te naști. Și ele cresc în tine. Atât de adânc, că nu le mai poți scoate niciodată.
Îmi număr binecuvântările des, ca să mă conving că am ales bine, atunci când am ales România cu inima și nu cu mintea.
Îi număr pe părinții mei, pe care știu că îi pot vedea oricând. Vrem, nu vrem, părinții cresc și ei în noi, oricâte familii, joburi, vieți diferite am avea atunci când devenim adulți.
Îmi număr puținii prieteni în care mă oglindesc zi de zi și știu că fără ei viața mea nu ar avea sensul acela pe care îl caut neîncetat de ani.
Îmi număr munții lângă care am crescut și toamnele, și zăpezile, și toate poveștile care s-au așezat în mine.
Îmi număr nesfârșitele ore în care râd și mă bucur de umorul românilor, acela pe care nu l-am găsit nicăieri în lume.
Și mai ales număr părinții care au ales să facă parte din comunitatea pe care am creat-o acum aproape 10 ani: LaPrimulBebe.
Comunitatea în care peste 230.000 de părinți se sprijină, zi de zi unul pe celălalt, în cea mai grea meserie din lume, aceea de părinte.
Comunitatea în care oamenii se ajută unii pe ceilalți fără să se cunoască între ei.
Comunitatea de părinți care a strâns săptămâna trecută aproape jumătate de milion de euro în campania umanitară ÎnchideCercul ca să se pună în slujba copiilor abandonați.
Comunitatea care a strâns în ultimii zece ani aproape 4 milioane de euro, bani cu care a renovat și a dotat 18 secții în spitalele de copii din toată țara. Părinții pe cont propriu.
Oriunde aș pleca în lume, aș avea nevoie de părinți, de iubire, de prietenie, de natura în care mă simt acasă, de oameni care manifestă partea lor bună și de umanitate.
România este cel mai frumos loc din lume pentru mulți dintre noi, doar că zeci de ani am permis să ni se arate doar părțile ei rele, umbrele ei, acelea care „vând”.
Să căutăm partea ei bună în fiecare zi și să ne numărăm binecuvântările. Avem atât de multe!
La mulți ani, România! Să ne ierți că orbiți de greul zilelor uităm să îți mai spunem și vorbe frumoase.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Eroare! Sunt perfect fericit in tara in care trăiesc acum.
Singura tristețe este cand mai vad știri din Romania. "Tot o tara de prosti", îmi spun.
Si iar mă bucur că nu mai sunt in clasa cu prosti :-)
PS: argumente in susținerea a ce spun sunt... milioane.
Urăsc generalizarea, dar cifrele nu mint. Nici rezultatele concrete din ultimii 32 de ani.
Pentru a atenua comentariile tembele, va fac cunoscut ca am fot unul din cei care mi-am petrecut zilele si nopțile pe străzile Bucureștiului in preajma unui anumit Crăciun - si nu am așteptat si in nici un caz cerut nimic pentru altruistele si totodată tembelele (absolut ne-meritate de către boborul roman; așa cum le vad azi) acțiuni de atunci.
Romania e majoritar proastă. Iar intr-o democrație plina de prosti, ce șanse dați progresului?? A nu se înțelege ca dictatura e buna. Absolut NU. Dar tara este, statistic si real, majoritar proasta. Iar rezultatele sunt pe măsură.
Hai cu contrazisul, vă rog, dar doar după ce acceptați următoarele: 1. aberațiile statistice (cei ce înțeleg termenii fac deja fac parte din ele) nu se iau in calcul, 2. deciziile intr-o democrație înseamnă 50% plus unu, 3. orice procent care este sub jumătate nu poate sa ia o decizie care implica întregul. 4. PISA. 5. foarte probabil sunteți intr-o minoritate de sub 5-8% din totalul populației. 6. stați in fata calculatorului in loc sa va cereți îndreptățita stare de normalitate.
Motivul? Nesimtirea, neseriozitatea, prostia ridicata la rang de virtute plus iliescu si psd. Am ales sa plec cat se poate mai departe. Am emigrat, nu am fost transfug. Nu m-am uitat o clipa inapoi si nu am regretat.
Am ales sa traiesc un trai NORMAL. Nu cred ca poti intelege ce inseamna sa traiesti normal daca ai stat doar in Romania (cu regret spun asta).
Mi-am invatat copiii romana, continuam sa vorbim romaneste acasa, imi iubesc tara de origini si o vizitez de cate ori pot - dar nu as mai putea trai in Romania.
Trist si pacat.
Asta e...
Viata merge inainte.
my2c
Foarte frumos spus din suflet ceea ce ne este comun noua romanilor, si de ce ne iubim tara. Desi sunt plecat de 26 de ani in Canada, as pleca iar daca as da timpul inapoi. Am fost si sunt inca revoltat pe cei care ne alunga din tara pe care o iubim. Haita lacoma de impostori si penali, de badalai si ciolaci, pusi la putere continuu de catre oamenii inconstienti, care ii voteaza permanent, sau nu merg la vot, care voteaza PSD chiar si dupa epoca neagra a lui Dragnea, sau AUR in ciuda evidentei extremisto-legionare, care creaza astfel dezamagire si lipsa de speranta, si in final emigrare. Da, Romania e tara noastra de suflet, dar din pacate e ocupata de milioanele de inconstienti care mentin anormalul si stupidul de peste 30 de ani, si pentru inca cati ani?
Copiii nostri însă vor fi intr-o situație mai proasta, iar asta nu mai e suportabil...