(Foto: Guliver/Getty Images)
Acum trei săptămâni un coleg și-a dat demisia. L-am întrebat de ce pleacă.
„Nu mai ești mulțumit?”
„Sunt burnout!”
„Poftim?”
„Sunt burnout! Am un job stresant!”
„Hei, tipule, ai 27 de ani! Esti contabil! Înregistrezi facturi. Cum naiba ești burnout?”
Bunicii mei au fost pe front. Aveau 20 de ani. Un bunic a fost împușcat de ruși. Pe bune. Nu la paintball! Un rus l-a mitraliat în picior. L-au operat pe front. El nu a spus niciodată că este burnout.
Al doilea bunic a venit pe jos din Munții Tatra. 2.000 de km pe jos. Dormeau în timp ce mergeau, se sprijineau unul pe celălalt. El nu a spus niciodată că este burnout.
„Tipule, nu ești burnout! Te simți așa pentru că nu ai niciun obiectiv. Postezi I hate Monday, Fuck Tuesday, Why Wednesday. Fă ceva cu viața ta! Orice! Căsătorește-te! Sigur nu vei mai fi burnout! Poate chiar vei dori să faci ore suplimentare!”
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Ceea ce surprinde însă e vârsta cam fragedă (27 de ani). Dacă e burnout la 27, mă întreb cum va fi la 40... Mă tem că nu o simplă nevastă îi lipsește, ci una bogată, care să-l țină degeaba acasă.
Asta ca tot folosim neologisme, burnout. Totusi, casatoria nu elimina burnoutul il cronicizeaza.
Poate asta a urmarit si autorul.
Oricum ,bravo Republica cu asa cititori!
Eu am intrat in 'burn-out' la 33 de de ani, dupa sapte ani de 120 de ore pe saptamana, naveta de patru ore pe zi, sau naveta internationala de doua ori pe saptamana. Am avut clienti care nu voiau sa imi plateasca hotelul peste weekend, dar voiau sa ma prezint la birou la 9.30 luni dimineata - ceea ce insemna un zbor la ora 06.05 din Gatwick catre Roma. Trezire la ora 3 dimineata. Intoarcere acasa la 2 noaptea in fiecare vineri.
La sfarsitul acelui proiect, sistemul meu imunitar era atat de distrus incat medicul a creazut ca am SIDA - atentie, nu HIV - sau leucemie.
Si imi iubeam slujba cu pasiune.
Nu stiu daca e chiar ca la razboi, dar mai usor cu burn-out-ul pe scari....
In domeniul meu de activitate (am fost management consultant intr-un camp de nisa) depinzi mereu de alti oameni, nu lucrezi singur, in izolare, si nu poti sa spui la ora 18.00, cu o zi inainte de o licitatie de 450 de milioane de lire sterline - asta e, firma X si firma Z si-au batut joc de formularul de raspuns la licitatie, deci maine nu o sa pot prezenta rezultatul agregat al ofertelor.
Ceea ce va impinge tot programul de negociere si contractare inapoi cu cel putin trei zile, daca nu o saptamana, pentru mai ai niste mate de strans si intern (o divizie a clientului vre firma X, altii vor Y), nu stii cat vor dura discutiile, etc... Ori tu, ca manager de proiect mai stii ca peste fix doua saptamani clientul a antamat un etaj intreg la o firma de avocatura din ceea ce se numeste la Londra Golden Circle. Deci bani pierduti. MULTI bani pierduti, stress in viitor, si pentru toata echipa, si frustrare pentru firmele care au raspuns corect...
In conditiile astea, desi ai o naveta de doua ore pana acasa, poti sa te ridici la 18.00 si sa zici: gata baieti, v-am pupat, oricum treaba mea e numai sa integrez datele, nu sa ma cert cu firma X, eu ma duc acasa la barbat si la pisici?
Intr-un timeline scurt, o piedica de felul asta produce un efect de avalansa, pe care stii ca tu poti sa il eviti cel mai eficient, desi ar putea sa te doara in pix - nu sunt atributiile tale.
Ce faci?
Pleci acasa la 18.00, si a doua zi spui, pe buna dreptate - nu a fost vina mea, eu am facut ce tinea strict de mine, luati-va de ei... Sau pui mana pe telefon si nu te lasi pana nu iti trimit aia datele corect, ca sa faci integrarea? Chit ca asta te duce pana dupa miezul noptii? Si mai lucrezi dupa aia si de acasa, ca rezultatul sa fie pe masa clientului la 9.00 a doua zi?
Dupa cum am mentionat in post-ul original, eu mi-am iubit slujba, si, cu diverse variatii, am facut ce descriu mai sus nu din dorinta de afirmare (chair am refuzat doua avansari care m-ar fi dus si catre partea de vanzari), ci pentru ca imi pasa ca lucrurile sa mearga BINE.
Se numeste mandrie profesionala...