Sari la continut

Ne vedem live pe Republica!

Facem anul ăsta un pas mai departe în această călătorie care ne-a unit: construirea unul loc al dezbaterii, al schimbului de idei, al bunului-simț. Lansăm un nou spațiu unde ne putem întâlni. Comunitate.republica.ro este locul unde ne vedem live.

Ajutor (dulce) pentru Cuba. În clasa întâia, tovarășa ne-a spus cum putem sprijini copiii cubanezi

Andrea Ghita

În ianuarie 1959 Fidel Castro ocupa Havana, consfinţind victoria Revoluţiei Cubaneze. Evenimentul – puternic reflectat de presa din România democrat-populară – a avut consecinţe insolite la Cluj.

Cele dintâi informaţii de „politică externă” ale copilăriei mele, în plină epocă Gheorghiu-Dej, îmi parveneau pe două canale. Primul opera la lumina zilei (la propriu) când aflam de la radio şi de la grădiniţă, ba chiar şi din familie, despre cea mai grozavă, avansată şi protectoare ţară din lume, Uniunea Sovietică, „Bastionul Păcii” care lupta împotriva imperialiştilor şi fasciştilor americani exploatatori. Informaţiile de pe cel de-al doilea canal soseau la orele târzii ale serii şi le recepţionam, ciulind urechile printre zăbrelele patului meu de copil . Vocea fluctuantă a crainicului răzbătea printre ţiuiturile şi pocniturile vechiului aparat de radio al bunicilor mei adoptaţi, însoţit de şoaptele acestora din urmă: „Să nu audă copilul! Oare doarme?”. Am înţeles că era un subiect despre care nu era cazul să întreb, din moment ce nu era „pentru copii”. Luasem la cunoştinţă că trăiam într-o lume cu două chipuri: unul vizibil şi zgomotos şi altul ascuns şi şoptit, din care îmi stăruiau în minte crâmpeie confuze despre Revoluţia Maghiară… Ceva mai târziu, în clasa I-a primară, aveam să iau parte eu însămi la o acţiune „de politică externă” în favoarea… Cubei!

Buchiseli

Când am intrat într-a-ntâia nu ştiam nicio iotă româneşte. Cunoşteam literele mari de tipar şi reuşeam să buchisesc câteva cuvinte în limba maghiară. Stăteam în banca întâia cu ochii pironiţi în gura Tovarăşei (o brăileancă severă, şi mă opinteam să descifrez ceea ce spunea. Era aproape imposibil… Mama mă încuraja că o să învăţ repede româneşte şi că, după ce voi fi însuşit literele, am să pot exersa citind cuvintele de pe firme, afişe, reclame şi…lozinci. Primul trimestru s-a dovedit foarte lung şi greu, înţelegeam destul de puţin din explicaţiile Tovarăşei şi eram aproape paralizată atunci când îmi adresa vreo întrebare. În schimb mă simţeam bine în tovărăşia colegilor de clasă (majoritatea români, dar şi câţiva maghiari şi evrei) care îmi vorbeau în ambele limbi, încurajându-mă să-mi dezleg şi eu limba.

La sfârşitul trimestrului al doilea, pe când terminasem de învăţat toate literele din Abecedar, vorbeam binişor şi – spre încântarea mea – reuşeam să citesc nu numai textele scurte din Cartea de citire, ci şi firmele, afişele, reclamele şi…lozincile. Citeam cu osârdie A – li – men- ta-ra, ori de câte ori mă trimiteau să cumpăr pâine pe cartelă. La Ci-ne-ma Mun-ci-to-resc mă străduiam să buchisesc şi titlurile filmelor de pe afiş : Zboa-ră co-co-rii, Ba-la-da Sol-da-tu-lui şi alte producţii sovietice cu tancuri, bombardamente, multă suferinţă şi lacrimi. Noi, copiii, intram la film fără bilet. Ne furişam prin spatele controlorului, ne cocoţam sus la balcon, cu o pungă de bomboane acrişoare de 1 leu în mână şi priveam uimiţi întâmplările dramatice, de război, proiectate pe pânză. Adesea se rupea pelicula, se aprindea lumina şi, până la reluarea proiecţiei, încercam să ne explicăm unul altuia despre ce era vorba în film, pentru că niciodată nu reuşeam să citim textul cu viteza cu care se schimbau rândurile subtitrării. Prima comedie, pe care am văzut-o de vreo patru ori, era tot rusească: Rai-dul văr-gat. Habar nu aveam ce înseamnă raid şi nici vărgat, dar am râs de m-am prăpădit de păţaniile unor răufăcători ajunşi din greşeală la circ.

Citeam cu sârg şi reclamele luminoase amplasate pe acoperişuri: A-D-A-S – nici asta nu înţelegeam ce înseamnă – sau “Ci-tiţi Scîn-te-ia!”, de pe cutiile de chibrituri. Pe zidurile câtorva case se mai distingeau cuvintele “Vo-taţi Soarele!” lângă care era desenat un soare, iar pe altele săgeţile care indicau “O-vó- hely” (Adăpost). Mama îmi explicase că acestea din urmă marcau clădirile în subsolurile cărora trebuie să coboare lumea dacă se bombardează. Mi-a povestit că şi ea stătuse în adăpost în timpul bombardamentelor de la Budapesta. Pe atunci avioanele zburau destul de rar deasupra Clujului şi erau foarte zgomotoase. Mie îmi era grozav de teamă de ele şi, deîndată ce le auzeam bârâitul, îmi simţeam inima bătând să-mi spargă pieptul şi fugeam în casă să mă ascund.

Lozinci erau pretutindeni: pe pereţii clasei, pe coridoarele şcolii, în holul cinematografului: “Tră-ias-că Par-ti-dul Mun-ci-to-resc Ro-mîn!”, Tră-ias-că Re-pu-bli-ca Po-pu-la-ră Ro-mî-nă!” ,“Tră-ias-că pri-e-te-ni-a ro-mî-no-so-vie-ti-că!” şi altele. Nu înţelegeam ce era Partidul acela, pe care trebuia să-l slăvesc şi să învăţ pe de rost poezii închinate lui (nici pe astea nu le pricepeam), dar ştiam că era condus de Tovarăşul Gheorghe-Gheorghiu-Dej, pe care trebuia să-l iubesc şi să-l respect din toată inima. Toate acestea mi se păreau fireşti, mai ales că văzusem la Jurnalul de actualităţi, difuzat înaintea filmelor, că îi îmbrăţişa pe copiii care alergau bucuroşi către el. Nici Republica nu prea ştiam ce înseamnă, însă intuiam cam ce o fi “Populară”. În fine, mai era şi lozinca “Pro-le-tari din toa-te ţă-ri-le uni-ţi-vă!”. Habar nu aveam cine erau proletarii şi de ce trebuiau să se unească. În ciuda atâtor nedumeriri, începusem să mă descurc în hăţişul înscrisurilor din preajmă – silabisind denumirile străzilor şi indicatoarele staţiilor de autobuz.

« Jos mâinile de pe Cuba ! »

Foto: World History Archive/Photoshot / Avalon Editorial / Profimedia

Într-o zi am dat cu ochii de o lozincă mare, arborată pe faţada Casei de cultură pe care scria “Jos mîi-ni-le de pe Cu-ba!”. Nu m-a interesat prea mult, cine era Cuba şi nici cine pusese mâinile pe ea. Probabil că şi aceste necunoscute noi le-aş fi depozitat alături de celelalte nelămuriri, într-un ungher al minţii, dacă Tovarăşa învăţătoare nu ar fi readus în discuţie subiectul, în ultima oră de clasă. Ne-a povestit despre Cuba, o ţară frumoasă şi însorită, aflată peste mări şi ţări, unde clasa muncitoare luptă pentru libertate, împotriva moşierilor cei îmbuibaţi şi cotropitorilor americani. (Despre ticăloşia primilor aveam deja unele informaţii – fără a înţelege ce însemna „moşier” şi nici „îmbuibat” – cât despre americani …auzisem doar ciulind urechea la radioul bunicului). Ne-a vorbit despre copiii cubanezi care răbdau de foame şi ne-a rugat să-i ajutăm. Dar cum puteam noi, copiii din clasa întâia a unei şcoli clujene, să venim în ajutorul semenilor noştri cubanezi, înfometaţi? Simplu. Cumpărând de la Ghereta Vitadulci bomboane cubaneze din zahăr de trestie!

La terminarea orelor ne-am dus cu toţii la ghereta de peste drum de şcoală, să vedem bomboanele cubaneze. Pe rafturile modeste, alături de biscuiţii Eugenia, tuburile de Mentosan şi covrigeii Liliput, erau înşirate cutiile transparente cu bomboanele cubaneze: nişte comprimate rotunde ca Mentosanele sau sub formă de inimioară: albe, galbene, roz şi vernil. Ne-am scotocit bănuţii de covrigi, i-am pus laolaltă şi am cumpărat câteva cutii. Bomboanele aveau un gust mai puţin dulce, dar erau aromate şi, pătrunşi de importanţa îndatoririi noastre, cumpăram zi de zi câte o cutie pe care ne grăbeam s-o mâncăm cât mai iute, ca a doua zi să cumpărăm alta, în beneficiul copiilor din Cuba. Stocul s-a terminat în câteva săptămâni şi curând a venit vacanţa mare, iar noi am uitat de copiii din Cuba.

În memoria mea lozinca „Jos mîinile de pe Cuba!” se leagă nemijlocit de bomboanele cubaneze din zahăr de trestie, pe care le mâncam, cu responsabilitate, în clasa întâia.

N-am aflat niciodată dacă bănuţii daţi de părinţii noştri pentru acest act de caritate au ajuns să fie folosiţi în beneficiul copiilor cubanezi. Niciunul dintre colegii mei din clasa întâia nu-şi mai aminteşte de acest episod şi, uneori, mă întreb dacă n-o fi fost doar un vis de-al meu despre cum poate ajuta un copil pe un altul, aflat peste mări şi ţări, cumpărând şi mâncând bomboane colorate albe, galbene, roz şi vernil?

Articol preluat de pe baabel.ro

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Poate în clasa ÎNTÂI v-a spus tovarășa ceva...
    • Like 0


Îți recomandăm

litoral 2021

Totul a pornit de la o simplă aluniță pe care o avea pe spate, din naștere. Mereu râdea cu părinții ei - era alunița după care o puteau recunoaște imediat, în cazul în care ar fi pierdut-o pe malul mării. (Foto: Rob Wilkinson / Alamy / Alamy / Profimedia)

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Echipa de fericire

„Am tras de mine cât am putut și la 11 și 50 de minute știu că a venit pe lume Teodor. I-am auzit pentru prima dată glasul, l-am simțit pe pieptul meu, i-am văzut pielea, am știut că i s-a pus sângele în mișcare... că a venit pe lume, de fapt”- Alexandra povestește zâmbind cele mai intense 40 de minute din viața ei.

Citește mai mult

Silvia Demeter

Acel grajd avea să capete, în doi ani, o nouă funcțiune - living, dining și bucătărie în ceea ce avea să devină, prin măiestria arhitectei, reședința de vară a Prințului Charles. Totul cu un mesaj – păstrarea tradiției, salvarea patrimoniului arhitectural din zonele rurale ale României. Foto opiniatimisoarei.ro

Citește mai mult