Acum câteva săptămâni, eram la Madrid și vizitam un mare spațiu reconvertit. Spațiul era spectaculos, un fost abator transformat în spațiu cultural, dar surpriza nu a fost clădirea. Surpriza a fost să descopăr că una dintre camere, în care fusese amenajat un extraordinar adăpost climatic, era plină.
Familii cu copii care alergau, se împrieteniseră si inventau jocuri. Tineri care stăteau la mese, mâncau, lucrau sau vorbeau. Oameni care citeau, se odihneau sau pur și simplu petreceau timp împreună. Era atmosfera pe care ne-am fi așteptat să o găsim într-un parc. Doar că parcul era în interior. Pe stradă, nu era aproape nimeni pe jos. Orașul exterior părea topit. Căldura îl golise de oameni și îi împinsese într-o încăpere răcoroasă cu adevărat, dar cu lumină artificială multicoloră, transformată temporar într-o piață publică interioară. Mi-am amintit imediat că, de numai câteva zile, se lansase inițiativa despre adăposturile climatice din București. O hartă anunțată cam cu o săptămână înainte, care mapa punctele de refugiu climatic ale orașului. O inițiativă bine primită, dar ale cărei spații concrete, privite dincolo de discurs, mi s-au părut - îmi pare rău să o spun - o glumă.
Și atunci m-a lovit gândul. Am aplaudat în gând, am felicitat și am normalizat aproape instantaneu existența adăposturilor climatice. În anul 2026 după Hristos.
Am ajuns să considerăm un semn de progres faptul că trebuie să construim spații în care oamenii să se ascundă de orașul devenit imposibil de locuit câteva ore în fiecare zi.
Vorbeam zilele trecute cu o prietenă arhitect, școlită în Spania și cunoscătoare a țării, despre Madrid. „Arhitectura lor a fost întotdeauna, într-o anumită măsură, un refugiu climatic. Curtea, umbra, oblonul, grosimea zidului nu sunt accesorii, ci moduri de a face clima locuibilă”, îmi spunea ea.
Numai că, între timp, ideea de refugiu climatic a urcat mult spre nord. Parisul transformă curți de școli în oaze, Viena scoate asfalt și introduce arbori și apă în străzi, Berlinul deschide „cooling spaces”, iar Londra tocmai și-a făcut primul plan pentru căldură extremă. Nu mai vorbim așadar despre o excepție mediteraneană, ci despre o nouă condiție a orașului european.
Dar poate că întrebarea importantă nu este dacă avem sau nu nevoie de refugii climatice, ci de ce anume trebuie să ne refugiem. De o climă care se schimbă inevitabil sau și de orașul pe care continuăm să-l construim împotriva propriului nostru confort?
Pentru că există o diferență între a construi un refugiu climatic și a construi un oraș care funcționează el însuși ca refugiu. Prima variantă acceptă că strada a devenit imposibilă câteva ore în fiecare zi și ne oferă o cameră în care să așteptăm să treacă. A doua încearcă să facă - acolo unde până acum era - din nou strada locuibilă.
Și poate că aici Bucureștiul devine mai tulburător decât Madridul. Nu fiindcă n-ar fi firesc să ne adaptăm la veri mai calde, ci fiindcă riscăm să numim progres capacitatea de a ne proteja de un disconfort pe care orașul însuși îl amplifică.
Ca să fiu o idee mai clară, cred că adăposturile climatice sunt necesare, ele nu sunt o problemă. În timpul temperaturilor extreme, ele pot proteja sănătatea și pot salva vieți. Sunt esențiale pentru copii, vârstnici, persoane cu afecțiuni cronice, oameni care lucrează în exterior și pentru cei care nu își permit să își răcească locuințele. Problema nu este că le construim.
Problema este că riscăm să le prezentăm drept răspuns suficient la un oraș care continuă să taie arbori, să betoneze solul, să producă trafic, să mineralizeze piețele și să ridice clădiri fără să țină cont de temperaturile în care vor trebui locuite. Știi, este ca și cum am continua să provocăm incendiul, felicitându-ne între timp pentru calitatea ieșirilor de urgență.
M-a neliniștit și cât de repede am acceptat termenul. „Adăpost climatic” nu exista luni în vocabularul nostru, dar miercuri se instalase deja. A intrat în masa termenilor pe care îi folosim cu aceeași naturalețe cu care au intrat „cod roșu”, „noapte tropicală” sau „insulă de căldură”. Le rostim, distribuim hărțile și ne vedem mai departe de viață. Doar că limbajul are - iată! - puterea aceasta incredibilă de a norma și a normaliza. Adăpostul este, prin definiție, locul în care te retragi din fața unui pericol. Faptul că avem nevoie de el în mijlocul orașului, într-o zi obișnuită de vară, ar trebui să ne tulbure măcar puțin.
În iunie, am organizat la București New Urban Habits, un festival despre noile obiceiuri urbane și viitorul orașelor. Suntem o comunitate mică, formată din oameni preocupați de oraș, spațiu public, climă, mobilitate, sustenabilitate, educație verde, arhitectură și felul în care toate acestea ne influențează viața de zi cu zi. Știm și că publicul nostru firesc are o limită. Probabil undeva la maximum două mii de persoane. Suntem o comunitate de nișă cumva și știm asta.
În jurul acestui nucleu, încercăm însă de fiecare dată să atragem și oameni din alte sfere: părinți, profesori, antreprenori, artiști, funcționari, tineri care poate nu folosesc termenii noștri, dar care recunosc aceleași probleme atunci când le întâlnesc în propriul cartier. Festivalul a fost o încercare de a face orașul prietenos cu locuitorii, într-un mod mai puțin abstract. Am adus laolaltă conversații, ateliere, tururi, intervenții și experiențe prin care oamenii puteau să vadă, să testeze și să discute alte moduri de a folosi orașul. Am vorbit și despre căldură, food waste, energie verde, spațiu public, vegetație, climă, mobilitate și comunitate. Despre cum poate fi transformat un loc, despre ce înseamnă un oraș adaptat climatic și despre obiceiurile urbane pe care trebuie să le schimbăm. Am încercat să mutăm conversația din zona specialiștilor în spațiul comun și să transformăm ideile în experiențe directe.
Au venit oamenii care vin de obicei la astfel de întâlniri. Cei deja interesați, deja informați, deja convinși că orașele trebuie să se schimbe. Au venit și câțiva oameni din afara cercului nostru, atrași de un atelier, de un tur, de un concert sau pur și simplu de curiozitate.
Ceea ce a lipsit însă la New Urban Habits a fost - desigur și nesurprinzător - interesul publicului mare și larg. Într-un fel, este normal. Un festival despre sustenabilitate urbană concurează cu zeci de alte preocupări, multe dintre ele mai fun, altele mai urgente, mai relaxante sau mai ușor de înțeles. Limbajul nostru poate deveni ultra-etic, iar problemele despre care vorbim pot părea îndepărtate de viața comună și banală.
Dar această absență, deși e asumată de noi, totuși mă neliniștește un pic în secret.
Pentru că schimbările urbane nu afectează doar comunitatea noastră de două mii și ceva de persoane. Canicula nu îi lovește doar pe urbaniști. Lipsa arborilor nu îi afectează doar pe arhitecți. Traficul, poluarea, trotuarele impracticabile, apartamentele supraîncălzite și spațiile publice ostile nu cred că sunt probleme de nișă. Sunt probleme de masă.
Iar oamenii care nu vin la dezbaterile despre oraș sunt adesea exact cei care suportă zilnic consecințele felului în care acesta este construit. Așteaptă autobuzul în soare, își duc copiii la școli care au curți asfaltate, locuiesc în cartiere fără vegetație și traversează intersecții proiectate împotriva pietonilor. Și totuși, între experiența lor zilnică și conversația despre schimbarea urbană, rămâne încă o mare ruptură.
Mă gândesc că poate oamenii nu recunosc aceste experiențe ca fiind efecte ale unei politici urbane. Poate că le văd ca pe simple neplăceri personale: am avut ghinion cu apartamentul, cu strada, cu cartierul, cu autobuzul. Poate că sunt prea ocupați să se adapteze individual, pentru a mai cere schimbări colective.
Sau poate că noi nu am găsit încă limbajul potrivit. Natura are însă un „limbaj” potrivit, deși profund dramatic. Ea nu negociază prea mult.
Aceasta este una dintre întrebările cu care am rămas după festival: cum transformăm o temă percepută ca fiind de nișă, într-o conversație publică despre viața cotidiană?
Nu cred că răspunsul este să abandonăm inițiativele de felul acesta, festivalurile mici sau comunitățile specializate. Ele sunt locurile în care ideile se pot forma, testa și transmite. Dar trebuie să recunoaștem limita lor. Mai ales dacă vrem să o depășim. Poate că problema nu este doar că publicul nu recunoaște conversația noastră ca fiind despre el. E adevărat că „reziliență urbană” sună ca titlul unui panel programat la ora 11.00. „Nu pot să dorm noaptea pentru că în apartament sunt 31 de grade” este același lucru, dar datorită sau din cauza limbajului, devine o experiență de masă. Noi încercăm să o facem accesibilă, concretă și legată de viața de zi cu zi. Am vorbit despre căldură, despre străzi fără umbră, despre autobuze, copii, locuințe și cartiere, nu doar despre concepte și strategii. Și totuși, interesul larg nu a venit. Încă.
Oamenii poate că nu folosesc expresii precum „mobilitate sustenabilă” sau „infrastructură verde-albastră”, dar știu foarte bine ce înseamnă autobuzul care nu vine, trotuarul fără umbră și apartamentul în care nu se poate dormi. Publicul nostru potențial există și trăiește deja toate aceste probleme. Nu sunt sigură că diferența de vocabular explică, de una singură, absența lui de la festival.
Cred că uneori problema este mai simplă și mai incomodă: ne preocupă orașul abia în momentul în care disconfortul personal devine imposibil de gestionat. Până atunci, ne adaptăm, ne plângem, cumpărăm un aparat de aer condiționat și continuăm. Iar pentru noi, cei interesați de lucrurile acestea, se anunță că avem în continuare mult de lucru.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.