Într-o lume care se urbanizează accelerat, în care viteza ține loc de viziune, iar funcționalul eclipsează firescul, Oana Onciu vine cu o propoziție simplă ce poate fi o temă de reflecție: „Orașele pot fi blânde, chiar dacă nu sunt lente”. Specialist în educație, cercetare academică, în prezent Human Capital Development Specialist la UrbanizeHub, Oana este și project manager al festivalului new Urban Habits, primul eveniment din România care explorează felul în care obiceiurile de zi cu zi pot schimba sistemele care ne înconjoară (festivalul are loc în 26 și 27 aprilie 2025, detalii puteți găsi și aici).
Într-un interviu pentru Republica, Oana Onciu spune că festivalul new Urban Habits e un „spațiu de recalibrare afectivă și socială” — un loc în care orașul nu mai e doar fundal, ci protagonist. Dar - insistă ea- pentru ca această transformare să fie posibilă, avem nevoie de o nouă formă de alfabetizare: educația urbană. Interviul pe larg, mai jos:
Ce înseamnă pentru tine „educație urbană”? De ce avem nevoie să ne (re)învățăm orașele?
„Educația urbană” este înainte de toate, o formă de alfabetizare afectivă și socială. Ea nu se reduce la reguli de circulație sau comportament civic, ci presupune capacitatea de a citi orașul ca pe un organism viu — cu straturi istorice, cu traume, cu dorințe, conflicte, amnezii cât și posibiltăți. Apoi, a te (re)educa urban înseamnă exact asta: să înveți cum evoluează orașele, care este potențialul lor și ce poți tu să faci pentru a naviga acest potențial.
Ca umanitate, am construit și trăit orașele după cât am știut mai bine până acum, dar ceea ce am știut s-a dovedit în multe cazuri, insuficient sau chiar profund greșit. Orașele ne servesc astăzi, de multe ori din păcate, drept decor pentru rutină, recipiente funcționale pentru joburi, cafenele sau evenimente, dar rareori ca spații de trăire autentică. De aceea e nevoie din când în când de câte un pas metacognitiv: să ne oprim, să observăm traiectoria actuală, iar dacă aceasta nu este cea mai bună — să ne întrebăm ce alte direcții mai sunt posibile.
(Re)învățarea orașului este la fel de necesară ca și (re)învățarea de sine.
Tu coordonezi un festival despre obiceiuri urbane, dar și despre sisteme. Ce îți spune un obicei despre sănătatea unui oraș?
Obiceiul — oricât de mic — este un indicator de sistem. Mai exact, un obicei nu e doar un gest personal, ci oglinda unui întreg context. Un obicei urban e ca un test de laborator: îți arată starea de sănătate a țesutului social. De exemplu, obiceiul de a „ocoli” trotuarul ca să mergi pe stradă, nu este doar o alegere personală – este un simptom al unei părți din sistemul mare al orașului.
Trotuarul poate fi ocupat, prost gândit, sau inexistent. Iar acolo unde nu mai există obiceiuri care susțin dezvoltarea sănătoasă, ci doar strategii de supraviețuire și improvizații, adaptări constante, orașul e bolnav.
Un oraș sănătos este acela care le permite oamenilor să aibă obiceiuri bune. Festivalul pe care îl coordonez pornește de la ideea că gesturile urbane de zi cu zi — aparent banale — reflectă felul în care funcționează (sau eșuează) un oraș. Asta încercăm să facem la festival, să traducem aceste practici mici în înțelegeri mai mari despre oraș. Să arătăm cum fiecare rutină urbană este de fapt, o piesă dintr-un ecosistem mai larg — și cum schimbând gestul, putem schimba și sistemul.
Se vorbește mult despre orașe smart, dar puțin despre cetățeni conectați. Cum se dezvoltă capitalul uman într-un ecosistem urban sustenabil?
Cred că e esențial să ne întrebăm: ce fel de resursă vrem să devină acest capital uman? Vrem să fie un metal dur, care rezistă sub presiune? Un gaz rar și valoros, dar greu de obținut și distribuit? Sau vrem să fie o resursă regenerativă— liberă, vie, care se hrănește și hrănește la rândul ei? Pentru că, în funcție de acest răspuns, putem înțelege ce fel de ecosistem trebuie construit pentru a susține și cultiva această resursă. Orașele au deja în mod implicit, aceste diferențieri. Unele sunt locuri unde te muți să-ți crești familia, altele te atrag prin oportunitățile de dezvoltare profesională, iar unele pulsează cu un vibe creativ, mai artsy. De aceea cred că e important să știi, ca individ, ce fel de resursă ești. Apoi, să cauți dacă nu cumva există deja medii în care te poți potrivi organic. Și mai ales, să contribui. Așa cum o fac toate elementele dintr-un sistem viu: preiau, dar și dau înapoi.
Cât despre orașul „smart” — e de multe ori, o iluzie tehnologică. O rețea de senzori și aplicații care optimizează fluxuri, dar nu repară rupturile sociale. Într-un ecosistem urban cu adevărat sustenabil, capitalul uman nu înseamnă doar competență profesională, eficiență economică sau inovație digitală. Înseamnă capacitatea de a construi nu doar orașe smart, ci orașe wise.
Ai lucrat în educație, în ONG-uri, în cercetare. Ce ai învățat despre felul în care oamenii se implică – sau nu – în viața orașului?
Fiecare spațiu mi-a arătat altceva despre felul în care oamenii se implică — sau aleg să nu o facă — în viața orașului.
În educație, am văzut că implicarea începe cu întrebarea — copii și tineri care pun întrebări incomode, care nu se tem să observe ce nu merge. Acolo, implicarea e adesea instinctivă, vine dintr-un fel de revoltă sănătoasă, din nevoia de a înțelege lumea și de a-i găsi un rost mai bun. Dar e și fragilă, pentru că dacă nu e susținută de adulți, se stinge ușor. În zona ONG-urilor, implicarea e structurată. Acolo găsești oameni care transformă valorile în acțiuni concrete — coordonează proiecte, scriu politici, luptă cu sisteme rigide. Sunt motivați, dar și epuizați uneori. Pentru că în ONG-uri, implicarea cere rezistență pe termen lung, nu doar idealism.
În cercetare, implicarea e mai discretă și analitică. Aici, oamenii contribuie prin înțelegere profundă, prin evidență, prin reflecție. E o formă de implicare tăcută, dar valoroasă, pentru că face ordine în haos. Însă uneori riscă să rămână în cercuri închise, fără legătură directă cu orașul viu. Iar în mediul de business, am observat cum implicarea apare atunci când leaderii încep să vadă orașul nu doar ca piață, ci ca ecosistem. Acolo implicarea vine adesea din capacitatea de a conștientiza interdependența: că nu poți construi profit dacă orașul din jur se degradează. Iar capacitatea acesta, generează tot mai frecvent inițiative care îmbină interesul economic cu cel comunitar și ecologic.
Dacă ar fi să identific însă, un fir roșu care unește toate aceste contexte, ar fi acesta: schimbarea reală este generată întotdeauna de oameni cu o stimă sănătoasă de sine, care își doresc binele — pentru sine și pentru ceilalți.
Ce ai observat la tinerii care se implică în proiecte de oraș? Ce îi mișcă? Ce îi ține în loc?
Tinerii se implică și azi ca întotdeauna în istorie, dintr-o nemulțumire profundă — un disconfort care asemenea firului de nisip care irită scoica, generează perla. Uneori este o revoltă clară, alteori, o formă de perplexitatea față de normalitatea cu care generațiile mai vechi acceptau disconfortul ca pe o fatalitate. Dar dincolo de nemulțumire, ceea ce îi mișcă cu adevărat sunt oportunitățile reale și sprijinul concret. Au depășit etapa discursurilor fără acțiune, sunt mai puțin atrași de advocacy-ul agresiv, mai curioși să experimenteze și preferă să testeze, să adopte stiluri de viață care aduc bine real, nu doar imagine. Îi motivează impactul imediat, lucrul în echipă, simțul contribuției reale. Preferă spațiile intermediare — flexibile, vii, cu libertate și direcție: festivaluri, ateliere, cartiere în transformare.
Ce îi ține pe loc? În primul rând, absența unui leadership sănătos — oameni care să inspire, să ghideze și să creeze spațiu real de participare. Dar și lipsa unor modele autentice, a unor exemple care să arate că schimbarea e posibilă. Exact asta aducem în festival: contexte vii, oameni relevanți și modele de implicare etice și eficiente, care funcționează.
Spui că orașul e o reflecție a cetățenilor săi. Ce ne spune, azi, Bucureștiul despre noi?
Trăiesc Bucureștiul de puțin timp ca locuitoare, nu ca outsider. Poate tocmai de aceea, ochiul meu încă proaspăt îmi oferă o doză de obiectivitate, deși ceea ce urmează este desigur, profund subiectiv. Bucureștiul mi se pare un oraș în care coexistă aspirația și amnezia. Vrem să fim „ca afară”; dar uităm cine am fost. Ne dorim cafenele scandinave și parcuri verzi, dar acceptăm parcări pe trotuar și lipsa accesibilității ca pe niște detalii neimportante. Orașul reflectă energia unui organism viu, sub al cărui asfalt se ascund valuri de migrații, straturi culturale amestecate și daruri aduse „de afară” pentru „acasă” — ca niște semințe de flori exotice, plantate însă fără instrucțiuni.
Și totuși, în inițiativele culturale din ultimii ani, în grupurile de cartier, în spațiile reactivate cu grijă, Bucureștiul spune altceva — că încă există o dorință de coerență, de apartenență, sau de sens comun. E un oraș complex și frumos deja, dar care poate deveni și altceva — dacă noi alegem să-i dăm voie și să-l însoțim în transformare.
În procesul de dezvoltare urbană, unde ai pune educația: înainte de infrastructură, în paralel cu ea, sau în urma ei?
Ca background vin din educație, așa că poate nu-i surprinzător că văd educația ca fiind punctul zero al oricărui proces. Nu ca instituții și acreditări ci ca formă de alfabetizare minimă, este primul pas logic înainte de orice — fie că vrei să urmezi o rețetă nouă, fie că pui bazele unui imperiu. Educația stă deci și la baza tuturor proceselor de transformare durabilă. Ea modelează gândirea, strategiile, relațiile, politicile și felul în care construim orașe. Fără educație, putem asista la schimbări, desigur — dar nu neapărat și la dezvoltare. În același timp – ea trebuie să meargă în paralel cu viața și deci și cu infrastructura, pentru că orașul este un verb și un proces viu, aflat mereu în tranziție.
Așa că oamenii au nevoie de contexte care să le permită să învețe din mers și fără presiune. În cadrul festivalului încercăm exact asta: să activăm orașul ca spațiu de învățare informală. Să oferim experiențe prin care oamenii își pot regândi relația cu orașul — nu prin teorie, ci prin practică, întâlnire și conversație.
Dacă ai putea schimba o singură narațiune dominantă despre orașele noastre, care ar fi aceea?
Dacă aș putea schimba o singură narațiune dominantă despre orașele noastre, ar fi aceasta „Orașele ne sufocă”. Desigur, este o percepție reală, trăită de mulți — în aglomerație, în lipsa spațiului, în zgomot sau în presiunea constantă a ritmului urban. Dar aș vrea să ducem această idee mai departe și să ne întrebăm de ce orașele ne sufocă. Ne sufocă pentru că am făcut alegeri greșite în trecut — poate bine intenționate atunci, dar pe care acum știm că trebuie să le regândim. Pentru că, de fapt, am construit orașele în jurul altor priorități decât oamenii. Am făcut, poate, alegeri bine intenționate la vremea lor — dar care acum ne arată clar că trebuie răzgândite și regândite. Am favorizat viteza în locul calității vieții, fluxul în locul relațiilor, eficiența în locul umanității. Aș da la schimb această narațiune cu una nouă: „Orașele pot fi blânde, chiar dacă nu sunt lente.”
Un oraș nu trebuie să fie încet, sau slab dezvoltat economic ca să fie uman. Narațiunile nu sunt doar povești. Ele sunt cadre de gândire. Și cred că dacă schimbăm povestea, atunci avem o șansă reală să schimbăm și orașul.
Și dacă orașul ar fi o școală vie, tu ce curs ai ține în el? Și cui i-ai da prima bursă?
Și dacă orașul ar fi o școală vie, cursul pe care l-aș ține s-ar numi „Demnitatea ca infrastructură invizibilă”.
La New Urban Habits, credem că nu putem construi orașe mai bune fără oameni care cred că merită mai bine. Respectul de sine este, în fond, rădăcina tuturor alegerilor sănătoase. Oamenii care au o relație bună cu ei înșiși știu să-și aleagă spațiile, să-și negocieze limitele, să ceară și să ofere dreptate fără să distrugă, și mai ales știu să creeze fără să îi pună pe alții în inferioritate. Iar prima bursă aș da-o tuturor celor care practică și oferă demnitatea ca standard firesc.
Dar vă invit la New Urban Habits, pe 26 și 27 aprilie, să explorăm împreună toate acestea și mai mult. Ce înseamnă să practici un leadership autentic — în raport cu tine, cu comunitatea și cu orașul? Ce înseamnă să iei decizii conștiente, cu impact real? Și cum putem construi de acum înainte, o lume care susține desigur logica economică dar și viața în toate formele ei.
Despre Oana Onciu
Specialist în educație, cercetare academică, fost lider de ONG și inițiative comunitare, Oana Onciu reconfigurează conexiunile dintre gândirea sistemică, transformativă și sustenabilitate în procesele de dezvoltare și leadership.
În calitate de Human Capital Development Specialist la UrbanizeHub și autoare de publicații pe teme precum metacogniția, procesele cognitive și strategiile de adaptare, facilitează în cadrul modulului de educație Green Mindsets o recalibrare profundă a modului în care liderii și organizațiile navighează complexitatea schimbării.
Printr-o abordare aplicată, oferă soluții pentru integrarea sustenabilității în procesele decizionale, optimizarea resurselor și dezvoltarea unui capital uman capabil să genereze valoare într-un mediu economic dinamic.
Oana este și Project Manager al festivalului new Urban Habits, pe care îl orchestrează ca pe un spațiu de experimentare, colaborare și sustenabilitate urbană.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.