Foto: Profimedia Images
Într-una din diminețile trecute, în timp ce ieșeam din stația de metrou Moorgate din Londra, doi polițiști, un bărbat și o femeie, ajutau un bătrân să urce scările. Homeless, cel mai probabil. Îmbrăcat ca vai de el, cu o barbă care nu mai văzuse briciul de cine știe când.
Omul era atât de beat, încât credea că îl ajută copiii lui. L-am auzit spunându-le să-l lase în pace, că altfel o să le tragă câte una la fund, ca atunci când erau mici. Polițiștii se uitau unul la altul și zâmbeau. Nu batjocoritor, ci cu milă și înțelegere. Nu l-au contrazis, nu i-au zis că bate câmpii, nu l-au certat că e un nenorocit care-și bea mințile.
Pentru ei, nu era un bețiv, ci un biet om a cărui poveste neștiută l-a împins în brațele băuturii și apoi, în stradă. Un tată care a pierdut direcția la un moment dat și care-și reîntâlnește copiii în niște străini.
Îmi doresc să fi fost și eu cândva ca polițiștii ăia. Mi-ar fi fost mai ușor să trăiesc cu mine și cu ceilalți. Să fiu mai puțin rigid, să judec mai rar și mai blând.
Am fost crescut într-o societate în care aruncatul cu piatra te definește ca individ. Să-ți ignori propriile păcate, să le vezi doar pe ale altora. Să definești oamenii prin etichete. Să ignori poveștile din spatele lor, resorturile care i-au împins la marginea societății.
Am crescut cu mentalitatea asta de inchizitor și mi-a luat zeci de ani să scap, măcar parțial, de ea. Atât de puternic este mediul în care te naști și crești. Te deformează până în punctul în care vezi lumea cu susul în jos, ca într-un caleidoscop. Durează o viață întreagă să mai schimbi ceva. Să accepți că ai învățat prost, că centrul universului nu e în satul tău, că etichetările sunt instrumentele omului precar.
Încă învăț. Zilele astea, de la niște polițiști care ajută un bătrân ca pe propriul lor tată, de la un bătrân care-și vede copiii în orice străin care-l ține de mână.
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.