Foto: Guliver Getty Images
Suntem prietene de 18 ani. Am avut birourile lipite unul de altul. Eu eram mai veche în firmă, ea de abia venise. Mi-a spus mai apoi că trăgea mereu cu urechea atunci când vorbeam cu clienții, ca să devină și ea mai bună. Ea era „rookie” – după cum li se spunea noilor veniți- eu eram senior. Apoi eu am promovat. A promovat și ea și era în echipa mea. Stăteam împreună după program și o antrenam, ca să-și îmbunătățească tehnica de vânzare.
Ne-am căsătorit apoi fiecare. Eu, apoi ea. Apoi am făcut copii. Eu, apoi ea. Fetițe. Și a mea și a ei. Acum, Ana mea are 12 ani, Sofia are doar 2. Anii au trecut. Eu am divorțat când Ana avea 2 ani și jumătate. Am hotărât să o iau de la capăt. Cu tot. Casă, masă, cățel, purcel. Schimbat job, carieră. Tot. Repere noi. Tocmai terminasem Facultatea de psihologie, pe care mi-am dorit să o fac dintotdeauna, și începeam să capăt o nouă perspectivă asupra vieții, asupra mea. Începeam cu adevărat procesul de autocunoaștere. Cu pași mici, dar siguri. Mi-am pus pentru prima dată întrebarea „Cine sunt eu oare?”
Îmi aduc aminte încă de când era Ana mică, cum Linda, prietena mea, îmi spunea cât de mult îi place cum o cresc pe Ana. Nu știam ce e parenting-ul pe vremea aia. Nici nu știam cum se crește „corect” un copil. Nici acum nu știu! Nu aveam pe cine să întreb cum să fac și ce să spun când copilul meu face cutare sau cutare lucru. Citeam doar. Cam tot ce prindeam legat despre educarea copiilor. Și, ca noi toți, mi-am format propria viziune. Pornind de la ce știam că mi-a lipsit mie când eram copil și ceea ce mi-a afectat viața de adult – și încă o afectează. Pornind de la întrebarea „Ce anume ar trebui să fac diferit pentru ca Ana să fie.... Și aici completam cu ceea ce credeam eu că sunt minusurile mele.
Nu, nu sunt mama perfectă. Și, de fapt, nu există așa ceva. Eu doar îmi iubesc copilul. Ca toți părinții de altfel. Cum îmi iubesc copilul?! Asta da, este o întrebare bună de pus de către fiecare părinte sie însuși.
- Știi, mi-a spus Linda sâmbăta trecută după ce am fost împreună la un eveniment de parenting, eu de abia acum aflu despre toate lucrurile astea. Despre valori, despre credințe, despre cum felul în care cum am fost noi crescuți ne influențează modul în care ne creștem copiii. Eu nu știu cine sunt eu... mi-a spus după un moment de tăcere.
Nici eu nu știu. Mă descopăr însă în fiecare zi alături de copilul meu. Îmi descopăr rănile din copilărie. Îmi descopăr credințele care mă limitează. Îmi descopăr tiparele comportamentale. De ce fac ceea ce fac și de ce fac așa mai mereu, chiar fără să conștientizez că fac. Mă prind cum de atâtea ori reacționez exact ca tata. Așa cum spuneam că nu voi face niciodată cu copiii mei. Mă observ în relația cu cei apropiați mie și observ că și Ana are aceleași reacții, chiar dacă sub o altă formă.
Am înțeles că a crește un copil poate fi cel mai mare salt evolutiv din viața unui om. Am înțeles că atunci când ești prezent cu adevărat, conectat cu copilul tău, mai presus de orice tehnici și metode de parenting, crești odată cu el. Noi îi creștem pe ei și ei ne cresc pe noi, în aceeași măsură.
Este nevoie de o schimbare de perspectivă în educația copiilor astăzi. Copiii noștri au nevoie de părinți conștienți. Conștienți de emoțiile lor, conștienți de valorile pe care le transmit prin ceea ce spun și fac, conștienți că au în fața lor o oglindă care le arată exact locul unde au nevoie să lucreze. Conștienți de faptul că tot bagajul lor emoțional se răsfrânge asupra copiilor. Conștient sau inconștient. Vrând-nevrând.
Ca să fii medic îți trebuie ani buni de practică. Ca să fii sudor îți trebuie un curs de calificare. Ca să fii un bucătar bun îți trebuie școli și multe rețete încercate și nereușite. Ca să schimbi o priză trebuie să ai niște noțiuni de electrician. Ca să conduci o mașină îți trebuie școala de șoferi. Și tot mai zgârii mașina pe ici pe colo. Cineva te învață. Mai mult sau mai puțin.
Să fii părinte nu te învață nimeni. Nimic. Cum ar fi să te sui pe o motocicletă și să începi să te plimbi prin oraș, fără să știi semnele de circulație, fără să știi comenzile de la bord? Te-ai întoarce acasă cam șifonat, asta dacă ai noroc să fii întreg.
Cam așa și cu noi, părinții. Învățăm din mers. Uneori mai repede, alteori mai încet. Uneori ne trezim, alteori nu. Mai șifonați decât eram înainte, mai obosiți, și îi mai șifonăm și pe ei, copiii noștri.
Nu, nu avem nevoie să ne spună cineva cum să ne creștem copiii. Dar avem nevoie să ne cunoaștem pe noi înșine, să cunoaștem etapele de dezvoltare ale copiilor, să fim conștienți, să ne oprim și să ne întrebăm ce este despre noi și ce despre ei. De ce am vrut să fim părinți?!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.