Am fost voluntar în țara fericirii, în Costa Rica, și m-am întors pentru că aveam încă multă treabă de făcut în România

Am plecat din România când eram tânără și răzvrătită.

Eram studentă la ASE și am devenit membră a unei asociații studențești internaționale, AIESEC. Experiența a fost tulburătoare pentru mine, iar tot ce am făcut în acea organizație a fost o continuă descoperire și explorare de sine și a lumii. Munca în această organizație, deși nu a fost plătită, a fost foarte valoroasă și mi-a adus câștiguri uriașe, dar nu materiale, ci ca om. Și nu doar atât, ci și abilități valoroase pe piața muncii, chiar dacă implicarea mea nu avea ca țintă aceste scopuri.

Acolo mi-am făcut prietenii pentru o viață și de acolo am primit multitudine de șanse de a călători în străinătate, într-o vreme în care era aproape imposibil pentru un student.

Când am ajuns în Belgia sau în Germania, prin anii 2000, adică 7 ani înainte de integrarea României în UE, am stat ore întregi la ambasadă pentru vize. Atunci am simțit prin toți porii mei cum era să fii român, un sentiment pe care cei născuți acum, în UE, nu l-au trăit vreodată.

Dar am insistat până am obținut ce-mi doream: să ies din căsuța mea, din țara unde puteam vedea doar câteva felii de realitate, în vreme ce lumea se dezvăluia fascinantă în diversitatea ei. Era un de ce exploratoriu care conta, fiindcă mă descopeream pe mine, puteam afla ce vreau de la viață și care era locușorul meu în această lume, de o diversitate culturală extraordinară.

Eu mă hrănesc cu diferențe și e o plăcere imensă să vezi lumea, cu toată această diversitate a ei. Dar la un moment dat trebuie să te oprești. Ceea ce am făcut și eu.

Cel mai mult timp am locuit în Costa Rica. Am rămas acolo doi ani și cred că nu aș fi plecat niciodată, de fapt. Fiindcă acolo este viață, muzică, bucurie. Sunt și pericole, fără îndoială, dar dacă respecți niște reguli, să nu te expui, să nu umbli cu lucruri valoroase la vedere, trăiești foarte bine. 

Aveam colegi în organizație care preferau studiul, alții alegeau cercetarea, eu aveam o singură țintă: să fac ce-mi place. Și munceam enorm pentru asta, dar cu deviza: work hard, play hard! Deci mi-am construit și susținut cu atenție viața socială.

Adevărul este că mama a fost un model pentru mine. Tot ce a realizat ea a fost prin muncă, nimic nu i-a picat din cer, a trecut prin multe greutăți și le-a făcut față, a reușit să jongleze și cu familie, și cu job, și cu studii, iar tot ce a câștigat a investit în copii. Iar peste toate, a păstrat o smerenie pe care am întâlnit-o destul de rar la oameni, în sensul că nu se bate niciodată cu pumnul în piept pentru ce face. Și cred că am simțit un soi de datorie morală față de ea, cu atât mai mult cu cât ea a avut încredere oarbă în mine, în orice am vrut să fac.

Atunci și acolo, în Costa Rica, mi-am pus niște întrebări existențiale: cine sunt, ce vreau să fac, unde vreau să schimb, iar din răspunsuri două s-au dovedit importante, care m-au adus înapoi acasă: relațiile cu oamenii apropiați, prieteni și familie, și gândul că, dacă e să construiesc ceva pe termen lung, cel mai bine era să o fac acasă.

Așa încât, după 7 ani de voluntariat în AIESEC, s-a ivit o oportunitate de job direct legat de tema sustenabilității în departamentul global al unei mari companii. Erau două locuri disponibile și mai bine de 100 de candidați. Și am reușit, chiar dacă eram convinsă că nu aveam nici cea mai mică șansă.

Acum e ușor să înțelegem sustenabilitatea, avem 17 obiective stabilite de UN, deci este o umbrelă foarte generoasă sub care poți face o multitudine de proiecte, dar important era să găsim ceva relevant pentru România. 

Așa că în 2008, în anul în care lumea se lupta cu o criză economică fără precedent în acest secol, noi am început proiectul de împăduriri care funcționează și astăzi, Adoptă un Copac. Am luat-o de la zero, ceea ce este foarte greu de făcut: fără istoric, fără sprijin, fără produse clar definite. Dar iată că o primărie ne-a pus la dispoziție 39 de hectare (din care au rămas 13 hectare până la urmă) și ne-a dat mână liberă.

Acum, 15 ani mai târziu, am pus borna de 1 milion de arbori plantați, alături de voluntari, parteneri privați și autorități publice. Și nu ne oprim aici.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp