„Am stat pe nisip, în fund, la jumătatea albiei Dunării, și am plâns pe rupte”

Malul Dunării văzut dinspre Pietroșani. Credit foto: Simona Rădoi

La jumătatea lunii august, Dunărea intra în țară pe la Baziaș cu un debit de 1800 de metri cubi de secundă. Media multianuală pentru luna august este de 4300 de metri cubi de secundă, ceea ce la un calcul scurt indică un debit mai mic de 2.5 ori. Traduse în concret, cifrele se transformă în tonele de nisip descoperite de fluviul care și-a restrâns aria de acoperire. Nivelul Dunării a scăzut atât de mult, încât au ieșit la suprafață, pe rând, epavele navelor germane scufundate în Dunăre acum 78 de ani, unele dintre ele cu muniție neexplodată, dar și vestigiile arheologice ale uneia dintre cele mai importante cetăţi antice, Noviodunum, situată la aproximativ doi kilometri de orașul Isaccea.

Debitele Dunării au scăzut la jumătate faţă de media multianuală a lunii august, iar în unele locuri scăderea a fost și cu doi metri sub cotele normale. Consecința secetei care a afectat fluviul sunt și ochiurile de apă de lângă malul care separă Teleormanul de apele Dunării. Acolo, la Kilometrul 517, lângă Pietroșani, Simona Rădoi și-a petrecut copilăria și apoi adolescența. Într-un peisaj de poveste pe care acum îl poate reconstitui doar din amintiri.  

„Balta, căci așa spunem noi pădurii de plopi de pe marginea Dunării, îmi este un loc familiar încă din anii ‘80, când mergeam cu bunica mea și colegele ei de la CAP la cules de frunză de dud pentru viermii de mătase, sau cu tataie, care era paznic la vaci, tot la colectiv. Pe atunci, deși mergeam des în baltă, unde erau mistreți și căprioare, ajungeam mai rar pe malul apei, căci exista în pădure fâșia aia de pământ arată de tractor, păzită de grăniceri și numită graniță, pe care nu aveam voie să o trecem pentru că am fi fost împușcați. Era frica eternă a bunicii mele, să nu mă iau cu joaca și să calc granița. Așa că, atunci când ajungeam pe malul apei, ceea ce se întâmpla rar, sub atenția grănicerilor cu care ai mei se împrieteniseră, eram în Paradis, dar grăbită să adun suveniruri de pe plajă: melci și scoici de apă dulce sau sticle de băuturi răcoritoare și cutii de conserve, cu care ulterior mă jucam cu prietena mea jocul numit „la cutii”, unde „găteam” noroi cu frunze. Foarte rar găseam alt tip de obiecte aduse la mal, cum ar fi din plastic. Apoi, în anii ‘90, bunicii mei au avut bostănărie pe malul Dunării, iar eu îmi petreceam vara cu ei acolo, în baltă, păzind pepenii. Bunica mea gătea o ciorbă de fasole la ceaun demențială, cu apă din Dunăre și din ingrediente crescute în pământul ăla de baltă, iar eu mă jucam toată ziua pe mal cu prostii aduse de Dunăre, dar în continuare puține din plastic. În adolescență, la finalul anilor 90, mergeam cu gașca la Dunăre și eram îngrozită de faptul că cineva s-ar putea îneca. Gropi, anafoare sau maluri surpate, asta auzeam când aflam că a mai murit cineva la Dunăre. Am crescut cu frica lor și nu am învățat niciodată să înot, așa că nu mi-am închipuit vreodată că am să ajung la jumătatea Dunării de la KM 517, cum am pățit săptămâna trecută.”

PR în industria culturală, Simona Rădoi cunoaște importanța unei documentări profunde, așa că atunci când a început să observe impactul schimbărilor climatice asupra malurilor Dunării, a decis să imortalizeze trecerea timpului peste malul dinspre Zimnicea și a observat viteza cu care apele s-au retras pentru a forma o insulă mică în doar trei ani.

„Între adolescența mea de la finalul anilor 90 și până acum vreo 10 ani, am mers rar la Dunăre, dar la un moment dat auzisem la prietenii din copilărie că undeva mai sus de km 517 s-a creat o „întinsură”, adică o zonă de plajă nepericuloasă, cu apă mică și fără maluri care se surpă sub tine. Era o bucurie atunci, e ca în deșert acum”, descrie zona Simona Rădoi.

Sahara din Teleorman

„Întinsura” din apropierea malului românesc este doar un preview pentru întinderea de nisip care se află acum pe albia Dunării în partea românească.

Totul s-a întâmplat sub ochii localnicilor și ai autorităților care au asistat impasibile la schimbări și la diferitele metode de poluare. Simona Rădoi spune că „de-a lungul timpului, pădurea de plopi de pe mal a început să se rărească, la fel ca perdelele forestiere pe care le vedeam în Lunca Dunării pe drumul dintre Giurgiu spre Pietroșani, iar malurile au început să se sufoce de plastic, atât adus de apă, cât și al localnicilor. Undeva între 2018 și 2020, în zona cea mai populară a început să se vadă un grind. Știam de la bunici, mama și mătușa mea că insule sau grinduri au mai fost în trecut pe Dunăre, așa că nu mi s-a părut alarmant. Vara asta, însă, aveam să descopăr că nu este un grind, ci albia Dunării, pe lângă care a fost dragat în trecut, ca să intre navele pe canalul ăla pe care l-am menționat mai devreme. Acum este seacă, nici un ochi de apă, doar dune de nisip fin pe care se văd urmele păsărilor și insectelor.”

Așa e Dunărea acum la Pietroșani, frige la tălpi și încinge telefonul

Drumul Simonei Rădoi până la Dunăre a fost sinuos, dar și dureros emoțional. „Mai întâi, m-am împiedicat de o mare de PET-uri și alte gunoaie în zona populară de plajă. Apoi am trecut dintr-un pas peste un firișor de apă, care în adolescența mea era un braț adânc al râului Vedea ce se vărsa în Dunăre, iar în adolescența mamei și mătușei mele era un ditai canalul pe care intrau nave cu cereale la descărcat. După care, am traversat pe un buștean peste un alt fir de apă care se mai scurge din Dunăre pe malul românesc, iar de acolo am pășit în Sahara din Teleorman, o mare întindere de nisip, unde anul trecut era încă Dunărea. Peste o jumătate de kilometru de nisip care arde tălpile și care ține până dincolo de jumătatea Dunării, spre partea bulgară, unde încă mai curge apă. Am făcut câteva fotografii și filmulețe și am simțit că documentez Apocalipsa. Când am ajuns la apă, deși era doar 11 dimineața, telefonul mă anunța că nu mai poate accesa camera, era încins. Așa e Dunărea acum la Pietroșani, frige la tălpi și încinge telefonul.

Am stat cu mama și mătușa mea pe malul apei câteva minute și, în timp ce ne spuneam resemnate că fix așa arată începutul sfârșitului, prin fața noastră se scurgeau PET-uri pe Dunăre. Am plâns. Am stat pe nisip, în fund, la jumătatea albiei Dunării, și am plâns pe rupte. Mi-ar plăcea să mă mint frumos, dar gunoaiele alea care se scurgeau pe puțina Dunăre rămasă sunt pentru mine semnul că nici acum, când suntem pe cale să rămânem fără resurse primare, nu înțelegem cât de mult rău facem naturii și implicit nouă”, povestește Simona Rădoi.

„Avem un malpraxis în relația cu natura” - fostul șef al Gărzii de mediu Octavian Berceanu

„Poluarea pe care o generăm nu mai este diluată de un volum mare de apă la nivelul râurilor și al fluviului, ci este concentrată într-un debit sub sfert decât cel normal”, atrage atenția fostul șef al Gărzii de Mediu. Octavian Berceanu explică faptul că din cauza secetei și a gradului ridicat de poluare, ne confruntă cu o creștere foarte mare a substanțelor toxice din apă, generată de activitatea umană.

În fața dezastrului climatic autoritățile ridică din umeri. „Nu există niciun fel de plan care să ajute cumva natura din punctul acesta de vedere. Nu s-a luat în considerare niciodată o astfel de secetă, din câte știu și nu a existat nicio evaluare de risc. Pur și simplu s-a întâmplat și avem de învățat. După cum am văzut pur și simplu nu avem nici forța să rezistăm – nu avem o parte dezvoltată de irigații, suntem extrem de afectați”, remarcă fostul șef al Gărzii de Mediu.

Un lucru este vizbil cu ochiul liber: „În momentul de față, natura și ce înseamnă partea vie dintr-un ecosistem e incapabilă să se adapteze într-o perioadă atât de scurtă unor presiuni atât de mari și atunci dispar specii pur și simplu” spune Octavian Berceanu. Specialistul enumeră și câteva soluții pe care le putem adopta atât la nivel industrial, cât și individual pentru a evita risipa apei.

„România are un sistem hidrografic bogat. Ce putem face este să găsim soluții de a avea bazine de retenție. Să lăsăm câteva lunci care sunt inundabile să fie inundabile în continuare, să ne gândim la zone umede mult mai mult pentru că apa, cumva sechestrată în sol la mici adâncimi să poată fi furnizată la un moment dat agriculturii și oamenilor pentru consum. Dacă ai niște bazine în care poți face aceste captări și niște pompe care să dirijeze apa spre gospodării, poți să treci cu bine peste momentele de criză. La nivel individual risipa de apă nu este foarte puternică. Ține de educație. Am fost în multe zone în care apa potabilă este folosită pentru irigatul curților, al gazonului, al serelor din spatele curții și aici se simte penuria de apă. Am fost în localități în care, deși exista un debit mic în sistemul de distribuție a apei potabile, majoritatea oamenilor preferau să folosească această apă, plătind la paușal decât să facă economie sau să aibă propriile puțuri din care să ude”, explică Octavian Berceanu. 

Acest articol despre sustenabilitate este realizat cu sprijinul Lidl Romania, promotor al faptelor pentru un viitor mai bun.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp