Am fost „la pescuit” cu câțiva prieteni și am descoperit care e culmea vânzărilor

Foto: Getty Images

Nu sunt pescar, deși tare mi-ar fi plăcut să fiu. Prietenii mei cei mai buni sunt pescari; mă iau cu ei pe baltă, stau acolo și mă uit la privirile lor cum se trasfigurează. Devin alții, așa cum și-ar dori ei să fie cu adevărat. N-am cum să intru în jocul lor – liniștea răbdătoare pândind apa, automatismele întinzând undițe, oameni care zi de zi fac lucruri mărețe iar aici bibilesc o bilă de fosfați. Și apoi așteptarea…

N-am cum să intru în jocul ăsta. Mi-a cerut-o fiu-meu în urmă cu ceva timp, tentat de un prieten care merge la pescuit cu taică-su. Așa ca băieții, doar că eu nu știu să pescuiesc și nu pot să împărtășesc ceva ce nu cunosc. Și da, pescuitul trebuie să vină de la cineva drag, apropiat. Poți să mergi al cursuri de dans, de gătit sau de karate. Dar nu la unul de pescuit - așa ceva se învață în intimitate. 

Ei bine, în cinstea prietenilor mei, cineva a creat un aparat care le face o deosebită plăcere: la intrarea unui magazin de produse pescărești, există un tonomat de momeli. Un tonomat la fel de celelalte: bagi fisa, tastezi un cod, îți alegi momeala și un arc îți aruncă dintre rafturi suprapuse produsul dorit - o imitație de râmă, o imitație de muscă, o imitație de fluture sau ce imitații o mai fi având.

M-a sedus pe loc ideea și nu cred că am văzut un produs mai sincer pus în vânzare. Am mai văzut tonomate ciudate – dintre cele care vând lapte, criptomonede sau jucării. Dar momeli, ei asta mi se pare o culme a ingineriei de marketing.

Vânzarea în sine presupune o tentație, o prefăcătorie, o persuasiune, o momeală. Dar să momești clientul cu momeli - ei da, asta e o culme a vânzărilor.

Stăteam zăpăcit în fața frigiderului imens din mijlocul bulevardului de provincie și mi se părea că găsisem răspunsurile la atâtea întrebări nespuse. Tonomatul de momeli – ăsta e parcursul, linia etajată a frigiderului imens în care ne ducem pașii. Introducem o fisă, ne aprindem speranțele și tragem de manetă. Sigur cade ceva. O momeală pe care o urmăm apoi cu nesaț.

Viață e un tonomat de momeli – ne place atât de mult să ne momim alegând ceva…

Poveștile pescărești sunt savuroase. Au acea așteptare, lălăială, dulcegărie. Dacă asculți poveștile vânătorești, alea sunt eroice – se dau bătălii, se strâng oștiri, se încununează forțe puternice, iar la final vine glonțul exact, dar exact în frunte. Pescarii vorbesc despre emoția din noaptea de dinainte, de plecarea de dimineață, de sendvișul pus de acasă. Și despre așteptare. Și la final trofeul, pe care ar fi frumos să nu îl duci acasă, ci să îl săruți și să îl arunci înapoi. Ca o momeală învinsă. Acum ai fost tu cel care l-ai păcălit.

Nu sunt pescar, deși tare mi-ar fi plăcut. Dar la tonomatul cu momeli tot o să-mi aleg ceva.   

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp