Am propus Administrației Prezidențiale, când discutam despre „România educată”, să ne mutăm cu dezbaterea într-un sat din Teleorman unde școala e lângă cimitir

Foto: Inquam Photos

Am vorbit în prima parte a materialului despre sistemul educațional și digitalizare, în special despre cazul particular al orelor de TIC și Informatică. Însă, lucrând mulți ani în monitorizarea politicilor publice, nu am putut să nu remarc și problemele generale, de sistem.

Primul lucru care te izbește în sistem este discrepanța dintre ce se discuta în dezbateri, conferințe, prezentări și ce e în realitate în teren. La un moment dat am propus Administrației Prezidențiale, când se vorbea despre partea de digital în România educată, să facem o dezbatere cu presa și decidenții la o școală din mediul rural, din Teleorman, unde am predat noi lecții de TIC. Această școală se află lângă un cimitir și nu există nici măcar gard despărțitor între cele două spații. Acolo mi se se pare cel mai bun loc în care să discuții despre educație digitală în școli. Nu în București. Cum faci? Care sunt măsurile pe care le iei ca să aibă efect în aceea școală? A venit pandemia și nu s-a mai putut organiza, dar o astfel de dezbatere mi s-ar părea în continuare extrem de potrivită.

Da, câțiva ani am militat activ pentru fonduri ca școlile să aibă laboratoare de informatică și hardware mic pentru orele de TIC, astfel încât să putem ajunge în fiecare școală cu #educatiadigitala. A venit pandemia, a venit PNRR, avem miliarde de euro. La propriu! Miliarde de euro de dat pe digitalizare în școli. La unul dintre apeluri sunt doar 600 de înscriși din 1100 de laboratoare de informatică finanțabile, astfel încât Ministerul a trebuit să extindă deadline-ul. Situația stă cam la fel și cu celălalt apel pentru digitalizarea școlilor.

Apelurile deschise pe PNRR au demonstrat faptul că strategia de la nivel național nu se pupă cu realitatea din teren. Și nimeni nu pare să se întrebe de ce. Dau vina pe cei din teritoriu – că sunt leneși, că sunt proști, că nu vor. Poate că da, poate că au alte motive. Nimeni nu știe, că nu se duce nimeni să îi întrebe. Se bazează pe informațiile trunchiate pe care și le iau de la ISJ sau alte structuri intermediare. Toate vizitele pe care le mai fac miniștrii sau secretarii de stat sunt protocolare, întotdeauna pe fugă și de cele mai multe ori cosmetizate la maximum.

De ce nu aplică instituțiile de învățământ? Nu știe nimeni exact. Eu am niște informații din teritoriu de la instituțiile cu care am tot vorbit în ultima lună, Ministerul cine știe ce explicații își oferă. Cert este că finalul este așa cum este.

Am militat atât de mult să fie bani, numai că, ce să vezi, școlile și liceele nu aplică. Din ce discuții am avut eu, nu aplică pentru că li se pare complicat, nu aplică pentru că le este frica să gestioneze, nu aplică pentru că nu au profesori care să folosească echipamentele respective și, da, unii nu aplică pentru că nu le pasă de digitalizarea cu care îi tot bate lumea la cap.

Pe de altă parte încerc să privesc și din perspectiva lor: ce tot vor ăștia cu digitalizarea lor, când eu trebuie îmi fac griji în primul rând pentru lemne, pentru toalete, pentru a ține copiii în școală, pentru a găsi profesori la toate materiile. Asta e cea mai mare problemă acum, școli întregi din București, nu zic de restul țării, nu au profesori de TIC și alte materii. Astea sunt prioritare pentru ei, nu digitalizarea.

Nu s-a dus nimeni să vorbească cu ei. Nu s-a dus nimeni să le explice că copiii aceștia, pe care ei se chinuie să îi educe, cel mai probabil când vor termina liceul nu vor putea să își găsească un loc de muncă fără să știe ce înseamnă digitalizarea. Nu s-a dus nimeni să le spună că vor fi niște lecții realizate într-un proiect al Ministerului Educației în care poate veni orice supraveghetor la clasă, să le dea copiilor un link și ei să învețe singuri lecția, să facă teste de evaluare și chiar să le placă. Dar pentru asta au nevoie de calculatoarele pe care le implică tot digitalizarea asta. Nu le-a spus nimeni că există organizații care se chinuie să le ofere celor care vor să învețe resurse despre cum să lucreze cu copiii, despre digitalizare, despre cum să își facă mai ușoară predarea și mai atractive lecțiile.

Tot ce primesc sunt informări și solicitări și întotdeauna fluxul de solicitări este dintr-un singur sens – Ministerul cere, Inspectoratul cere, școlile dau.

Un citat atribuit lui Einstein zicea că: „nebunia este să faci același lucru iar și iar și să aștepți un alt rezultat”. Noi facem același lucru. Păstrăm aceeași ierarhie, același flux de comunicare, aceeași lipsa de responsabilizare, dar și responsabilitate și speram că se va schimba ceva.

Se schimbă ușor sistemul, însă sunt enclave singulare într-o masă care rămâne la fel, confortabilă în statu quo-ul în care se află. Ce am văzut eu în toate aceste enclave este că diferența a făcut-o un om – un el sau o ea, profesor/profesoară sau director/directoare care s-a agitat. A crezut în ceva și a căutat mijloacele pentru a ajunge la acel ceva.

Din păcate, atât la copii, cât și la adulți, nu toți au rezistența și abilitatea de a visa și de a lupta pentru ceea ce visează. Cel mai adesea unii dintre ei intră cu entuziasm, dar sunt trași în jos de ce văd în sistem. Dacă vrem schimbare, poate ar trebui să ne concentrăm pe oameni – pe multe întâlniri face to face cu oameni, pe crearea unei legături, pe împărtășirea de exemple de bună practică, dar și de schimbarea paradigmei de frică și de lipsa oferirii și primirii unui feedback. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp