Foto: Gil Cohen Magen / Xinhua News / Profimedia
Patriotismul nu înseamnă să ţipi că îţi iubeşti ţara cu un tricolor spânzurat de gât, să înjuri Uniunea Europeană că te rupe de tradiţii ori să te uiţi chiorâş la vecinul care poartă un nume străin. Patriotismul înseamnă sentimentul că faci parte dintr-o entitate mai mare, statornicită de-a lungul timpului, de care te leagă limba, tradiţiile, cultura, istoria. Adică nu eşti un biet individ, ci aparţii unei comunităţi şi îţi doreşti ca respectiva comunitate să prospere, să fie apreciată de alte naţiuni, să aibă un viitor frumos.
Dacă ne apucă vreodată dorinţa de a urla că ne iubim ţara ar trebui mai întâi să vedem dacă suntem puţin... evrei. Israelul a reuşit să treacă peste toate problemele istoriei tocmai fiindcă a reprezentat o comunitate înainte de a fi o ţară. Dacă ar fi fost o ţară de indivizi ar fi fost „aruncaţi în mare” în fiecare dintre cele trei războaie cu vecinii arabi din secolul trecut. Doar că ei au înţeles că indivizii, singuri, nu reprezintă nimic, naţiunea este aceea care îi poate salva, fără ca pentru binele comun să apeleze la autoritarisme şi salvatori providenţiali.
Patriotism – evrei – pandemie. O asociere ciudată. Doar că evreii au învins pandemia fiindcă nu au urlat că nu vor să poarte mască ori că vaccinul îi omoară. Au fost şi la ei manifestaţii împotriva lockdown-urilor guvernamentale organizate de cei sărăciţi de ele. Doar că, acum, Israelul are rata de vaccinare cea mai mare, renunţă la restricţii şi nu îşi mai numără morţii. Au reuşit asta fără măsuri dictatoriale (vezi China), ci doar pentru că nu s-au gândit, egoist, fiecare doar la binele său propriu, la „libertatea” sa de a se îmbulzi într-un restaurant sau la „sănătatea” sa afectată de un vaccin. Şi mai e ceva: învăţământul. În Israel şcoala nu se face doar pentru a te învăţa matematică sau ebraică, ci pentru a te învăţa să gândeşti: în afară de câteva secte habotnice, majoritatea evreilor au încredere în ştiinţă şi raţiune.
În ianuarie l-am întrebat pe un prieten din Israel cum merge vaccinarea la ei şi îmi spunea că sunt cozi de tineri care aşteaptă la sfârşitul zilei să primească una dintre puţinele doze care rămân în cazul în care dintre cei programaţi într-o zi nu se prezintă să-l primească. La inceput de ianuarie, eu încă mă gândeam la scenele din acel film cu Will Smith în care personajul său este ultimul om din New York fiindcă un tratament revoluţionar dăduse naştere unei maladii care transformase oamenii în monştri. Doar că discuţia cu acel domn care îmi povestea cum se vaccinează ei m-a făcut să îmi amintesc că filmele nu se confundă aproape niciodată cu realitatea. Şi că, dacă nu pot avea încredere în guvernul şi serviciile secrete româneşti, pot fi sigur că experţii israelieni nu ar permite politicienilor lor să nenorocească naţiunea, fiindcă ştiu că, de mii de ani, fără naţiune, evreii ca indivizi probabil ar fi dispărut de pe faţa pământului.
Şi, în vreme ce noi începem să numărăm corect morţii pandemiei, privim cum iau foc tirurile cu secţii ATI, ne înjurăm medicii şi fluturăm lupul dacic, Israelul îşi reia viaţa normală, pregătit să facă faţă oricăror provocări ale istoriei.
Nu ne rămâne decât să ne distrăm cu Şoşoacă, să devenim părtaşi ai scenariilor oculte dezvoltate de atâtea televiziuni, să pierdem vremea înjurând politicienii şi, şmechereşte, ca întotdeauna în decursul istoriei, să tragem masca sub nas fentând duşmanul, oricare ar fi el, fiindcă unul tot trebuie să fie, doar întreaga omenire este invidioasă pe „Grădina Maicii Domnului”, nu-i aşa?
„Viitor de aur ţara noastră are/ şi prevăz prin seculi a ei înălţare!”
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.