Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de trei ani. De astăzi vă invităm să ascultați editorialele audio publicate pe platforma noastră, dar și să testați viitorul tehnologiei, implementăm conversația vocală direct în browser, apăsând pe butonul de microfon poți cere acces. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Amintiri despre Palatul Pionierilor sau despre cum povestea poate merge mai departe

Palatul Pionierilor

Foto: Romania TV

În toamna anului 2001 se împlinea aproape un an petrecut departe de casă. Absolvisem Facultatea de Electronică și Telecomunicații și am ales să merg în vestul Europei pentru a lucra în inginerie. Nu a fost o alegere forțată. Era singura opțiune în România anilor 2000. Fac parte dintr-o generație educată parțial în ultimii ani ai comunismului, iar apoi am trecut ca adolescent și student prin primii zece ani (și cei mai confuzi) de după Revoluție. Vizitam un fost coleg de facultate în Bremen, atunci când am văzut afișul unei expoziții tehnice. Nu știam germană, dar fotografiile de pe afiș îmi spuneau că era vorba și despre o mai veche pasiune, aeromodelismul.

Eu fac parte dintr-o generatie care a „furat” informația. Spun asta pentru că în jurul anului 1989 informația nu exista, ci trebuia „furată”. Uneori venea pe căi extrem de neconvenționale. Afișul din Bremen mi-a amintit de o carte poștală din copilărie pe care un coleg de școală a primit-o din America în vara lui '86. Cartea poștală avea fotografia navetei spațiale Challenger, înainte de decolare. Naveta a explodat la puțin timp după decolare. Era un eveniment extraordinar pentru noi, niște puști de zece ani. Vorbeam despre el la clubul de aeromodelism, universul nostru la acea vârstă, și poate motivul pentru care azi sunt inginer. Era locul unde visam să construim avioane și roboți, într-o lume despre care nu știam că se va schimba doar câțiva ani mai târziu.

Așa că am hotărât pe loc să merg la expoziție.

Cititorii trecuți de 40 de ani își aduc aminte cu siguranță de Palatul Pionierilor sau Casa Pionierilor, după cum era numit în orașele mai mici. Probabil că în ultimii ani ai comunismului era printre singurele opțiuni pentru educația de după școală sau educația aplicată. În mod sigur, nu toți cei ce au ajuns la cercurile de muzică și-au dorit să studieze un instrument muzical, dar existau și alte opțiuni. Cercurile tehnico-aplicative, spre exemplu, erau erau foarte populare în acea vreme și mulți copii își doreau să ajungă la un cerc de karting, de radio-orientare sau aeromodelism, inspirați chiar și de poveștile filmelor de propagandă ale acelor vremuri. Eu n-am făcut excepție.

Atunci, în toamna anului 2001, pavilionul expozițional din Bremen a fost Disneylandul meu. Era Disneylandul pe care nu l-am avut în copilărie și oarecum o confirmare că revistele colorate cu aeromodele de atunci aveau un corespondent în realitate. Nu văzusem niciodată atât de multă tehnică în miniatură într-un singur loc. Probabil că am stat ore să admir submarine și demonstrații cu modele de excavatoare radiocomandate. Mai târziu am aflat că în Gemania este o adevărată nebunie cu miniaturizarea unor vehicule folosite în construcții. Eram fascinat, precum puștiul de 10 ani care vedea o carte poștală colorată, venită tocmai din America, într-o epocă în care toate imaginile noastre erau alb-negru.

Mulți spun despre astfel de activități că sunt un hobby. Alții le spun distracție. Foarte mulți oameni își găsesc liniștea construind, zburând, navigând. Eu însă cred că este vorba despre educație.

Pentru mine Palatal Pionierilor a existat (și există) ca o instituție a statului. Acolo a fost universul copilului visător din '86. Era singurul refugiu colorat, într-o lume destul de gri. Era un loc în care învățam din plăcere. Și mai ales era singurul loc în care exista dialog între elev și profesor. Sau cel puțin așa simțeam eu. Vă reamintesc: eram în anul 1986. Azi se numește Palatul Copiilor după ce, la scurt timp după ’89, s-a numit Clubul Copiilor. Nu are strălucirea de altădată pentru că azi nu mai este nicidecum printre singurele opțiuni extrașcolare ale elevilor. E oarecum prăfuit de vreme și poate nu se înscrie foarte bine în tendințele anilor pe care îi trăim. Unii chiar îl ocolesc poate din cauza numelui cu rezonanțe din trecut.

Dar știți că Palatul Pionierilor de altfel nu a fost un model românesc? Acest model a funcționat în tot blocul comunist, oarecum înfrățit cu alte instituții de care sigur ați auzit: Palatul Culturii, Palatul Sporturilor, Casa Poporului, Casa Armatei. În România a apărut în anii '50. Scopul pentru care exista Palatul Pionierilor era acela de a cultiva interesul copiilor pentru muncă, dobândirea de cunoștințe practice, dezvoltarea abilităților creative sau orientarea profesională. Vă sună cunoscut, nu-i așa? Cu alte instrumente, mult mai diverse, azi ne dorim aceleași lucruri pentru copiii noștri.

Dar oare cât de mult trebuie să difere educația nonformală a copiilor de azi față de cea din trecut? Spre exemplu, vorbind despre dezvoltarea abilităților tehnice, mulți dintre noi presupunem exclusiv folosirea unui calculator. O banală constatare a unui profesor universitar vorbește mult despre limitele pe care ni le impunem singuri crezând prea mult în computere: în urma prezentării rezultatelor practice ale unor proiecte la Facultatea de Electronică, examinatorul a remarcat că, deși proiectele studenților se bazau pe idei foarte bune și elaborate, modulele electronice și asamblarea lor arătau o totală lipsă de acuratețe și dovedeau că manualitatea viitorilor ingineri nu era atât de bună. De ce? Pentru simplul fapt că pentru asamblarea unui astfel de modul nu ai nevoie numai de calculator, ci și de îndemânare, spirit practic, câteva noțiuni elementare de mecanică și puțină imaginație. Sunt acele elemente pe care o linie de cod scrisă pe calculator nu le poate înlocui. Sunt abilități care se dobândesc în timp, prin exercițiu practic.

Și tocmai din acest motiv trebuie să fim conștienți că există exerciții și activități clasice pe care trebuie să le păstrăm. Palatele Copiilor și cercurile tehnice, spre exemplu, nu expun copiii unor tehnologii de vârf. Și nici nu trebuie să o facă. Pentru că un profesor iscusit poate face din construirea unui planor din lemn de balsa o lecție pe care un viitor inginer de aeronave și-o va aminti întreaga viață. Și nu va folosi decât lemn de balsa, adeziv și hartie. Într-adevăr, un profesor abil poate construi o poveste foarte atractivă în jurul noțiunilor teoretice de aerodinamică sau a exercițiilor de manualitate necesare construirii unui banal planor.

Acum este toamna anului 2019. Observ prea mulți părinți ce își doresc exerciții extrem de complexe pentru copiii lor. Și mă refer la faptul că țintesc prea departe, sărind etape și trecând prea ușor peste rigurozitatea exercițiului. Și ca să păstrăm exemplul cercului de aeromodelism, construirea unui planor din lemn de balsa pare pentru mulți părinți un exercițiu prăfuit, interesul mutându-se spre complexitatea avionului, uitând de fapt că pașii ce îi duc la finalizarea construcției sunt importanți și mai puțin rezultatul final. Întotdeauna călătoria poate fi mult mai fascinantă decât destinația în care ajungi.

Sunt gândurile mele, venite dintr-o copilărie lipsită de culoare, dar trăind o viață adultă într-o lume prea stridentă. Îmi doresc să credem mai mult în educația aplicată, de după școală. Dar mai ales, îmi doresc să o facem corect, folosind instrumentele corecte și simple, chiar dacă uneori ni se par prăfuite de vreme.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Wall-T check icon
    Frumos scris, si foarte corect.
    • Like 0
  • Există și acum, în 2019, în Timișoara, într-o clădire șubredă, dar fi-mea e încîntată de ce face acolo. Îl consider unul din puținele beneficii pe care mi le aduce statul, că sănătatea, siguranța și infrastructura sînt cel puțin discutabile, de prea multă vreme.
    • Like 1
  • îndemânare, spirit practic, câteva noțiuni elementare de mecanică și puțină imaginație. Categoria asta in mare parte este plecata, ori pe cealalta lume ori prin tari straine.
    • Like 0
  • As vrea sa adaug ca si astazi exista si au multe activitati interesante. Se numeste Palatul Copiilor. Si nu costa. Din ce le plac copiilor ce ii cunosc, as mentiona:
    -atelierul de pictura
    -atelierele de muzica
    -cursuri de dezbateri (sunt si tabere nationale pe dezbateri)
    -cursuri de educatie civica
    -curs de geografie / ecologie , ce participa si la concursuri internationale
    etc.
    Si aici profesorii cu vocatie se remarca pt ca elevii vorbesc intre ei la scoala si vin cu alti prieteni. In Bucuresti cunosc care au ales sa mearga dintr-un sector in altul tocmai datorita calitatii umane a profesorilor.
    Din pacate acestea sunt numai in orase, in orasele mari. Peste jumatate din copiii romaniei se nasc si isi pierd sansele la tara.
    • Like 2
  • Exceptional articol ! Lipsa unor activități lucrative de genul cercurilor de modelism, electronică, etc. are ca efect rătăcirea copiilor în jungla infracțiunilor, băuturii, drogurilor și de ce nu, a sinuciderii...
    • Like 2


Îți recomandăm

iancu guda - andreearosca.ro

Iancu trăiește printre cifre. Biroul lui e mic și „decorat” cu o grămadă de lucruri care reflectă și preocupările, și pasiunile, și munca lui: pe un perete e un tricou semnat al echipei Viitorul Constanța și alte memorabilia legate de clubul creat de Gheorghe Hagi. Fotbalul e una dintre pasiunile lui Iancu, alături de înot.

Citește mai mult

Tinu Boșinceanu

„Plecarea în străinătate nu trebuie să fie un angajament pe viață, ca o căsătorie - eu sunt român în România sau eu am plecat și nu mă mai întorc înapoi. Societatea a devenit oricum mult mai fluidă și trebuie să privești obiectiv. Mi se pare că asta ar ajuta la întoarcerea mai multor oameni, care or să facă lucrurile mai bune. Și poveștile lor or să inspire”, crede Tinu Bosînceanu.

Citește mai mult
sound-bars icon