Ana Naie, food coach: Ghid de supraviețuire pe timp de inflație. Cum să cheltui mai puțini bani pe mâncare sănătoasă: „Au crescut prețurile la mâncare, dar cred că mult mai mult decât ele a crescut prețul pus pe nepăsarea noastră”

Crăciunul 2022 va fi unul memorabil. Sunt primele sărbători post-pandemice fără restricții și este și cel mai scump din ultimii 20 de ani. Moș Nicolae ne-a lăsat în ghetuțe o inflație care sfidează portofelele, ne face să spargem pușculița și transformă orice mers la cumpărături într-un act de curaj. Mărfurile alimentare s-au scumpit în medie în noiembrie cu 21,55% faţă de aceeași perioadă a anului trecut. În noul context, planificarea alimentară devine cea mai bună soluție, ca să nu facem rabat la calitate. Și nu, junk food-ul nu e mai ieftin, deși pare. Ana Naie face food coaching de 9 ani. S-a acreditat în Nutrition For Health Promotion and Disease Prevention după ce începuse să facă încă din 2003 planuri alimentare pentru familie.

Într-un interviu pentru Habits by Republica aflăm de la Ana Naie care este ghidul ei de supraviețuire în tăvălugul prețurilor la alimente și cum facem să cheltuim mai puțin pe mâncare, fără să facem rabat la calitate și să eșuăm în junk food și cu ce se mănâncă food coaching-ul și ce rezultate are. 

“Am făcut într-o zi un experiment – cea mai ieftină porție de aripioare cu cartofi prăjiți dintr-o aplicație de aruncat cu mâncare în noi era 28 de lei și consta în 3 aripioare, cartofi, o mini ”salată” coleslaw și ceva sos. Un kilogram de aripi de pui de țară de la furnizorul meu O.V. costă 35 de lei și din carnea lor chiar înțelegi ceva. Asta înseamnă circa 10 aripi mari. Un kilogram de cartofi de lux costă 4 lei. Este evident că scot mai ieftin o porție de aripioare cu cartofi acasă la mine, ba chiar bio.”

Ana Naie crede că putem mânca mai ieftin și mai bine gătind în casă, putem face și saving, dar a venit acel moment în care chiar trebuie să ne pese mai mult. “Nu e chestiune de bugetare, ci de mindset. Bugetele sunt ca dietele – făcute ca să fie încălcate. Și când zic mindset, mă refer la sfertul ăla de ceapă rămas de la o mâncare, pe care să îl folosim la următoarea mâncare. Au crescut prețurile la mâncare, dar cred ca mult mai mult decât ele a crescut prețul pus pe nepăsarea noastră.”

Compendiu de sfaturi pentru a cheltui mai puțini bani:

1. Fă-ți plan alimentar și listă de cumpărături.

2. Pe cât de mult se poate, fă-ți cumpărăturile de mâncare online.

3. Elimină mâncarea procesată (nu te satură, nu te hrănește). Cumpără real food, ingrediente de bază din care să-ți gătești acasă măcar 80% dintre mese.

4. Mănâncă la restaurant, mai degrabă decât să comanzi.

5. Nu te zgârci la lucrurile care contează, dar zgârcește-te mai explicit la cele care nu contează. Mai degrabă vrei să dai mai mult pe un ou bio, decât pe un detergent de rufe.

6. Propune-ți să trăiești o lună în cea mai mare parte din ce-ai hârciogărit (cămară/congelator). Fă reset-ul ăsta în decembrie, când se adună cheltuielile, sau în ianuarie, când bate vântul în buzunare.

7. Recondiționează resturile.

8. Nu cheltui bani pe apă îmbuteliată, găsește o formă de filtrare a apei de la robinet.

9. Mănâncă o zi pe săptămână fără carne (te poți folosi pe proteină vegetală ieftină - năut, linte etc., plus ouă sățioase la 1,5-2 lei bucata, lactate fermentate, legume, fructe, cereale integrale).

10. Nu te feri de legume și fructe congelate – sunt mai ieftine și mai bune decât caserola de zmeură care în extrasezon costă un rinichi și vine din depărtări, ambalată în plastic. 

Finalul anului vine mereu cu orizonturi optimiste pentru viitor și cu salba de obiective aspiraționale: “la anul voi mânca mai sănătos, voi avea mai multă grijă de mine, voi încerca să mă țin de treabă.” Ca mulți dintre noi, mi-am promis de zeci de ori că de la anul voi slăbi. Și totuși entuziasmul se pierde pe parcurs și cu el și determinarea. De ce nu slăbim de la 1 ianurie dacă așa ne-am propus? Ce sau cine ne pune bețe-n roate? Și cum să facem să ne ținem de treabă?

Există, cu siguranță, o energie a începutului de an, e foarte bine că vrem să profităm de ea. Există de asemenea și statisticile care spun că 80% dintre rezoluțiile de an nou se dizolvă în neant până-n februarie. E și o glumă care circulă, poate o știi, cică idee de afacere – să îți deschizi o sală pe 1 ianuarie, și pe 15 să o transformi în bar pentru tot restul anului. Râdem, glumim, dar cred că în spatele acestui pronostic extrem de pesimist se află deficitul mare de autoîngrijire cu care oamenii intră în aceste angajamente față de propria persoană. Ei operează vreme îndelungată în survival mode, fără să fi plantat semințele acestei autoîngrijiri și fără să-și fi construit un baseline bun. Și-apoi vine decembrie, această lună în care trăim și mai prost decât în restul anului, nu mai știm de capetele noastre, toată lumea cere ceva de la noi, nu ninge, dar plouă, iar vria ne e mod de viață. Nu e plauzibil că la cumpăna dintre ani ne vom da de trei ori peste cap și vom deveni cineva care mănâncă sănătos, se lasă de fumat, se apucă de sport și așa mai departe. Convenția calendaristică nu ne salvează, pentru că nu putem sări etapa foarte necesară a pregătirii de șantier. Dacă vreau să slăbesc, eu trebuie să îmi creez condițiile pentru asta (fizic, mental, identitar și contextual), iar asta nu se poate face peste noapte. Când pornești un demers de schimbare cu un mare deficit, întâi trebui să-ți obții un T zero și abia apoi să crești de-acolo. Vrei ca din ianuarie să gătești mai des? Lasă-ți în fiecare seară chiuveta curată și fără vase în ea, toată luna decembrie. Știi ce zic?

Există acest concept de mindful eating care presupune o schimbare a comportamentului alimentar. Cum se întâmplă asta? E brusc sau e ca un maraton pentru care trebuie să te antrenezi constant ca să ajungi la finish?

Nu știu dacă e atât de mult despre mindful eating, cât despre mult mai generala noastră prezență în viața noastră. Mai cu seamă după anii ăștia pandemici, pare că am ajuns să trăim într-un soi de transă, într-o disociere mare față de noi, față de corpul nostru, față de alții, față de natură și față de mâncare, care a devenit această chestie care vine din aplicații și ne umplu fizic stomacul. Întoarcerea la o stare de conștiență e ca reînvățatul mersului după ce ți-ai rupt un picior. Adică extraordinar de grea. Nu ajută nici faptul că, în vreme ce peste tot în lume asistăm la un curent de întoarcere la lucrurile simple, la respect față de mâncare și față de planetă, la gătit acasă și la un soi de frugalitate în toate, la noi, aici, pe meleaguri, se fac campanii de emancipare prin take-away. Gătitul acasă e văzut ca o corvoadă, preocuparea pentru ce mănânci e văzută ca ceva ce fac oamenii care n-au altă treabă, muncim mult ca să putem susține mâncatul prost. Aspirăm pur și simplu mâncarea, vrem ca ea să se materializeze repede, fără participarea noastră. De-aici la mindful eating e cale lungă. Ca să răspund la întrebare, nu, nu ajungi brusc să mănânci conștient, pentru că mai întâi de asta trebuie să fii conștient de tine. Cu curiozitate și fără judecată, să te întrebi cum ai ajuns aici. Și-apoi să reînveți mersul. Mâncarea să-ți vină din pământ, nu din aplicație. Conectarea ta cu hrana să se facă pe cât mai mult din lanțul trofic. Să-ți treacă prin mâini, să-ți solicite toate simțurile, să creezi spațiu mintal pentru asta. E muncă.

Dacă am face un portret al oamenilor care îți cer consiliere și ghidaj ce îi caracterizează? Care e declicul prin care conștientizează că e momentul să aleagă un mod de viață mai sănătos?

Părea o întrebare simplă al cărei răspuns îl știu, asta până să mă apuc să răspund la ea.

Oamenii cu care am bucuria să lucrez își formulează diferit obiectivele. Unii vor să slăbească, alții vor să se îngrașe, alții vor inspirație sau doar să nu mai arunce munți de mâncare. De-a lungul anilor, am ajuns la concluzia că ce vrea toată lumea de fapt e să scape de o voce cicălitoare din capul lor (think Tamara Buciuceanu-Botez în Gaițele), care le zice întruna că fac ceva greșit.

Sunt câteva credințe comune pe care le-am identificat, nu la toată lumea, desigur, dar la mare parte dintre oamenii cu care stau de vorbă. Una ar fi că mâncatul corect este incompatibil cu fericirea sau, mai general, avem de-a face cu o relație tensionată cu plăcerea, care se fură, nu se ia, se însoțește cu vinovăție și rușine și asta produce efecte și în planul comportamentelor alimentare. O altă caracteristică destul de comună este perfecționismul, gândirea în totul sau nimic, ceea ce adesea rezultă nimicului. Declicul este ceva foarte personal, nu aș uniformiza, pentru unii oameni e un cuvânt-buton într-un text pe care l-am scris pe social media, pentru alții e un travaliu personal de ani de zile până să ajungă să ceară ajutor, iar pentru alții există un factor extern de presiune, acesta fiind și cel mai păgubos și dificil scenariu în care am putea lucra. În tot cazul, există în fiecare dintre noi o parte întunecată, catatonică și blocantă, dar și o parte foarte vitală, sănătoasă, care vrea să schimbe, să facă treabă, să răzbată și să evolueze, și eu glumesc uneori că aia e partea care pune mâna pe telefon și sună. Iar rolul meu e, între altele, să emancipez această a doua parte, în defavoarea celeilate.

Care sunt sincopele care apar în proces? Unde depun oamenii tăi rezistență și cum depășesc tentațiile?

Rezistența e inerentă oricărui proces de schimbare. În cuvintele lui Ross din Friends, “nobody likes change”. Odată ce acceptăm lucrul ăsta, nu ne mai sperie așa tare. Îi dăm o față, un nume, și zicem “no bun, iar a venit coana Marcela, hashtag rezist, poftiți, luați loc!”. Și apoi ne vedem de treabă. Trăim într-o permanentă tentație, asta e clar. În același timp, omenirea nu a fost niciodată mai plictisită. E o combinație proastă asta, mai ales când crezi că scopul e să reziști tentațiilor. Spoiler alert: nu e ăsta scopul. Mai degrabă avem de lucrat la a căpăta o bună înțelegere a emoțiilor și stărilor din spatele comportamentului nostru alimentar și de a restabili legăturile corecte. Acestea fiind de tipul “sunt obosită, mă culc”, nu “sunt obosită, mănânc ciocolată”. Simplul fapt că împărțim mâncarea în tentații și restul poate să fie o sincopă. E foarte important să înțelegem că avem voie orice și să ne dezbărăm încet-încet de vernacularul de dietă, ca să putem vedea pădurea de copaci. Și într-un final efort de a răspunde mai punctual la întrebarea ta, am să spun că mindset-ul de dietă e ceea ce ne încurcă cel mai adesea.

Ai absolvit Nutrition For Health Promotion and Disease Prevention și de ani buni faci planuri alimentare personalizate. Cât de importantă este această personalizare ? Cum lucrează la fizicul și psihicul omului?

Planificarea alimentară este, după părerea mea, baza tuturor lucrurilor. Eu fac planuri alimentare pentru familia mea din anul 2003, le fac și “la serviciu”, pentru alți oameni. Văd în asta cea mai bună formă de structurare a zilei, de organizare alimentară și de dozare a efortului și resurselor. Un plan bun este un plan ancorat în realitate, de aceea personalizarea e foarte importantă pentru mine. Și tot ăsta este motivul pentru care, după 9 ani de food coaching, în continuare încep fiecare plan pe pagină albă, fără o bază de date în background. Am în spate doar un chestionar general completat la început (cine e omul, ce îi place, ce nu, care sunt plăcerile lui vinovate, care-s obiceiurile familiei, dar și cum se mânca în familia lui în copilărie, cât timp are la dispoziție, de unde își face cumpărăturile etc.), și un brief specific pe care îl cer în fiecare săptămână (pofte, stocuri, program, alte observații). Mă străduiesc foarte tare ca soluția alimentară cu care vin către om să nu fie nuca în perete. Altfel n-are să meargă.

Aș mai spune și că parte din procesul nostru de lucru este, de asemenea, un transfer de cunoștințe. Mă asigur că, la finalul drumului nostru împreună, oamenii cu care lucrez sunt perfect echipați să își facă singuri planuri alimentare, potrivite lor și obiectivelor lor de greutate sau altfel. 

Programul tău de food coaching nu presupune doar planuri de diete trimise pe email, ci și o comunitate în care oamenii se motivează reciproc, se distrează și învață tot felul de tehnici de auto-îngrijire. Cum se desfășoară programele tale și când începe următorul?

Există în meniu și aceste Operațiuni de grup (așa le-am spus eu, chiar de la prima ediție din 2015). Munca mea se împarte între lucrul 1:1 și grupuri. De anul acesta m-am ambiționat să fac mai mult decât un grup de slăbit/ rafinat obiceiuri alimentare. Asta pentru că sunt foarte conștientă că problema nu e mâncarea. Chiar și atunci când avem de-a face cu ceva kilograme în plus, ele sunt vârful unui iceberg adânc înfipt intr-o nevoie acută de autoîngrijire. Pentru a răspunde acestei nevoi am creat grupurile și pentru că împreună totu-i mai ușor. A nu se subestima puterea participării unor străini la procesele noastre, foarte personale de altfel, de schimbare. În comunitățile mele încercăm să facem o muncă foarte serioasă, fără a ne lua chiar foarte în serios. Pare că ne iese. Sunt 1-2 grupuri pe an, următorul cred că va fi după ce ieșim un pic din iernat, martie-aprilie. Mi-ar fi foarte greu să descriu cum se desfășoară un program de grup, mi-e greu și să-l promovez din pricina asta, adesea primesc feedback de felul “am crezut că vin aici ca să mănânc mai bine și mi-am făcut revoluție în cap și în viață”. Să zicem că e ca un fel de cantonament de 10-12 săptămâni, în care muncim de ne sar capacele la toți pilonii de self-care, ca la final să obținem acel baseline bun de care ziceam mai sus.

În prag de Crăciun ne pregătim pentru un bombardament de calorii ascunse în porții imense de mâncare. Cum supraviețuim meselor în familie la care știm că nu e social acceptabil să lăsăm ceva în farfurie?

Îmi vine să zic LOL, căci intrăm, ca în fiecare an, în luna lui “ia la mama”. Sărbătorile noastre sunt foarte food-centrice și cred că trebuie să ne împăcăm cu gândul ăsta. Am două strategii de propus: fie “din toate câte puțin” (o sarma, un cârnat, o bucățică de ceva), fie “etapizare” (la prânz sarmale, seara friptură, aperitive la mic dejun, cozonac la gustare...). Personal prefer etapizarea, iar rudelor bine intenționate care ne umplu cu vârf farfuria le putem cere mâncare la pachet dacă nu vrem să rănim sentimente mămești, mătușești, etc. “Minunate sarmalele, cum le-ați făcut? Aș putea căpăta la pachet ce mi-a rămas? Sărumâna!” – too easy!

Acest articol despre sustenabilitate este realizat cu sprijinul Lidl Romania, promotor al faptelor pentru un viitor mai bun.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp