Foto: Romy Arroyo Fernandez/NurPhoto / Shutterstock Editorial / Profimedia
Pandemia de COVID-19 ne-a schimbat modul în care trăim, cumpărăm, socializăm, lucrăm. Interacționăm diferit cu prietenii, cu oamenii cu care ne intersectăm la casa self-service din super-market sau cu colegii. Work from home (WFH), sau lucrul de acasă, este noua realitate.
Rândurile de mai jos sunt pentru cei care au schimbat modelul de lucru sau care se gândesc să o facă, fie ei angajați sau angajatori. Dacă până acum angajații ocupau clădiri moderne de sticlă, făceau parte dintr-o echipă de la un anumit etaj, așezată într-un șir nesfârșit de cubicles care mergea în team building-uri regulate și participa la ședințe într-un birou cu flip-chart și whiteboard, astăzi, mulți dintre ei au schimbat echipa tradițională cu una virtuală, răspândită în toată lumea, pe care o întâlnesc pe Zoom, Teams sau pe alte platforme virtuale de colaborare. Mai mult, unii dintre ei au ales să lucreze de acasă pentru companii aflate într-un alt colț de lume, iar angajatorii sunt deschiși să accepte candidați dispuși să lucreze pentru o companie românească de oriunde. Pe cititorii acestui articol nimic nu îi împiedică să lucreze cu angajați sau angajatori din altă țară, de pe alt continent. Sunt într-o relație de angajare la mare distanță.
Ca în orice relație la distanță, există avantaje și dezavantaje. Specializarea mea îmi permite să vorbesc despre unul dintre aspectele pe care oricine implicat într-un mod de angajare de la distanță ar trebui să îl ia în considerare: fiscalitatea.
Lucrul de acasă transfrontalier ridică particularități fiscale atât la nivelul angajatului, cât și al angajatorului.
Se întâmplă din ce în ce mai frecvent ca angajații din IT, marketing, call-center sau servicii financiare (dar nu numai) să își găsească angajatori străini, din UE/SEE/Elveția sau din afara acestei zone. Faptul că angajatorul nu se află pe teritoriul României nu înseamnă că nu se datorează statului român impozit pe venit și contribuțiile sociale aferente. ANAF apreciază și urmărește și relațiile la distanță! Atunci când lucrul din confortul apartamentului, al terasei din gradină sau de pe plajă este desfășurat pe teritoriul României. Deci statul român are dreptul de a impozita veniturile din această activitate dependentă. În cele mai multe situații, angajatul are obligația personală de a declara și plăti impozitul și contribuțiile sociale aferente salariului primit din străinătate.
Cât datorează? 35% din salariul brut pentru contribuții sociale pentru sănătate (CASS) si pensie (CAS) și 10% impozit după deducerea acestor contribuții sociale. Este important faptul că scutirea de impozit aplicabilă în cazul angajaților din sectorul IT, al cercetătorilor sau al constructorilor nu se aplică în această situație.
Cum declară? Prin formularul D112, care se depune lunar exclusiv online. Acest lucru presupune și obținerea unei semnături digitale pentru a semna declarația și a o putea depune. În anumite situații se poate aplica și o procedură simplificată, prin care angajatul declară doar impozitul pe venit și depune formularul D224 – vedeți puțin mai jos, în paragraful în care le explic angajatorilor cum li se modifică statul de plată și cum dispar corelațiile și cheile de control în salarizare.
Observăm că procedura de declarare a veniturilor salariale obținute din străinătate pentru munca prestată în România și de plată a taxelor aferente se realizează lunar și este una destul de complexă. Responsabilitatea pentru respectarea termenului de depunere a declarațiilor și de plată (25 a lunii următoare) este a angajatului, indiferent dacă acesta este acasă, la plajă sau pur și simplu și-a luat câteva zile libere. Nerespectarea acestui termen îl expune dobânzilor și penalităților de întârziere. Din această cauză este deosebit de important ca persoanele fizice române să aibă în vedere acest aspect când intră într-o relație de angajare cu o firmă din străinătate și să negocieze și ajutorul unui consultant specializat pentru îndeplinirea acestor proceduri de conformare fiscală încă de la începutul relației contractuale. Atenție – relația de angajare nu este condiționată de formalizarea sa printr-un contract clasic de muncă. Codul fiscal prevede criterii pentru stabilirea practică a caracterului de dependență (angajare), astfel că o înțelegere verbală, o strângere de mână, un e-mail sau un contract de zeci de pagini pot avea consecințele fiscale de mai sus în funcție de modul de desfășurare a activității și îndeplinirea acestor criterii de dependență.
În anumite cazuri, cei aflați în situația unei înțelegeri de muncă transfrontalieră ar putea găsi mai potrivite alte forme de colaborare. Cele mai des întâlnite sunt PFA impozitat la norma de venit în IT sau clasica microîntreprindere. O astfel de colaborare independentă, însă, are și câteva dezavantaje pe care cei în cauză este bine să le aibă în vedere: persoanele respective nu mai beneficiază de diverse beneficii oferite de companii doar angajaților (de exemplu acțiuni în cadrul stock option plans, prime la pensionare calculate în funcție de numărul de ani petrecuți în companie, etc).
WFH transfrontalier afectează și procedurile angajatorilor. Pentru angajatorii români apar proceduri noi, de la clasicele formalități cerute de legislația muncii, până la înregistrarea fiscală și plata asigurărilor sociale în statele UE/SEE/Elveția unde sunt rezidenți si de unde lucrează în regim WFH angajații lor.
Angajatorii din UE/SEE/Elveția cu angajați WFH în România au în mod normal obligația de a se înregistra în scop de asigurări sociale în România. În acest caz, ei ar depune formularul D112 pentru contribuții sociale și angajatul ar depune formularul D224 doar pentru impozit (se poate depune atât online, cat si fizic, la ghișeul ANAF sau prin poștă). În practică însă, o astfel de înregistrare poate presupune hotărâri ale Consiliului de Administrație, diverse proceduri interne de evaluare a riscurilor și poate fi luată în considerare numai dacă sunt mai mulți angajați în această situație. În baza unei excepții prevăzute de lege, angajatorii din UE/SEE/Elveția preferă transferarea acestei obligații către salariați, singura formalitate necesară fiind doar acordul expres al acestora.
Pentru angajatorii din afara UE/SEE/Elveția opțiunea înregistrării fiscale pentru asigurări sociale în România nu există, responsabilitatea conformării fiscale fiind doar a angajatului.
În final, pentru că ne apropiem de momentul de depunere a declarațiilor unice, angajații români care lucrează de acasă pentru angajatori din străinătate, trebuie să știe că aceste venituri salariale nu sunt prinse în declarația unică. În orice caz, declarația unică rămâne însă necesară atunci când aceștia realizează câștiguri de capital și dividende realizate din stock option plans. Anul acesta, termenul de depunere a declarației unice este 25 mai 2021 pentru veniturile realizate în primul an de pandemie, 2020.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
--MAREA EVAZIUNE FISCALA S I DE MAFIA DIN PIETELE AGRO ALIMENTARE DIN ROMANIA , -
-- Numai asa ve-ti vedea amploarea fenomenului ,Incredibil ,si totusi se intampla ,sub ochii nostri ! Dar tacem ,De ce ?
Dacă are nevoie cineva de ajutor / consultanta îl ajut gratuit numai sa nu mai plătească taxele în RO.
Cum spunea un amic evreu 'tara mea este cea care îmi da de mancare, ma îngrijește când sunt bolnav, îmi oferă siguranță când sunt bătrân' . România pica la toate astea.
Ce nu realizam noi este ca acest concept de naționalism este mort. De ce sa plătești taxe în România?
Sa îți ardă copii în spital/club?
Sa mori omorât de un nebun ca politia nu intervine?
Sa te duci în spital cu o boala și dacă scapi nears sa vi de acolo cu tot felul de bacterii?
Sa plătești pensii speciale unor speciali?
Sa aștepți o pensie care nu are cine sa o mai plătească?
Și lista continua.
Eu nu vad niciun motiv sa plătești taxe în România-Problema nu este ca România nu are bani - problema este ca România nu are oameni.
Și apoi ideea de stat în sine este imorala. Ce ar fi dacă mâine eu și câțiva băieții am veni la tine și am spune ca ne datorezi % din ce produci tu? Este corect? Este moral?
Varianta cu lucrez din România mai mult de 183 zile în 12 luni consecutive și cu centrul intereselor vitale în România mă face rezident în fapt în România, chiar dacă în acte sunt rezident în Letonia, și ar trebui să regularizez această situație.
Mai mult, rezidența fiscală acoperă impozitul pe venit, nu asigurările sociale, unde există Regulament european cu regula generală “plătești unde muncești”.
1. Muncesc ca freelancer pe proiecte independente care sunt deschise online de exemplu în SUA ca programator. Clientul trimite proiectul cu specificații online și așteaptă rezolvarea după care plătește. Eu locuind în România descarc proiectul , concomitent îmi deschid un cont online cu card virtual atașat descărcat prin aplicație pe telefon în insulele virgine în dolari SUA sau euro sau ce monedă doresc chiar și lei românești prin conversie automată la banca respectivă. Trimit proiectul rezolvat înapoi tot online, încasez bănuțu în insulele virgine și cu cardul virtual atașat și descărcat pe telefon fac plăți în România. Nu încalc nici o lege și fiscul nu poate cere deschiderea unei proceduri judiciare pentru că nu am cont în România și nici nu sunt supus legilor din Ro.
2. Lucrez pentru o firmă europeană tot pe proiect sau ca activitate independentă remote de la calculator. Firma plătește valoarea proiectului nu o interesează taxele mele. La fel deschid cont într-o zonă offshore primesc un card electronic cu plăți valabile în toată lumea , îmi creez un IP cu VPN pe domeniul offshore respectiv , trimit lucrarea , încasez banu pe cardul respectiv ( Panama de ex că tot a fost la modă) și cu cardul electronic descărcat în telefon ( ca să nu aștept venirea lui fizică prin DHL) fac plăți în mall-ul din Berceni. Cum stabilește rezidența fiscală statul român în astfel de cazuri ( cardul meu nu figurează la nici o bancă din Ro și nu poate fi urmărit de nici o autoritate din România pentru că mall-ul care încasează suma nu are de unde să știe cine e titularul și nici procuratura nu poate cere comisie rogatorie pentru că nu am încălcat legea penală ( multe state din UE nu i-au în considerare cererile de la autoritățile judiciare din România ce să mai spunem de alea îndepărtate).