Anii pierduți ai democrației noastre: cine și-ar fi închipuit, acum un deceniu, că vor exista oameni care îi vor duce dorul lui Traian Băsescu?

Puține momente din perioada postdecembristă au pus România într-o cumpănă atât de dramatică precum cea de astăzi. Privind în urmă, către anii dinainte de 1989, îmi apar în minte cozile la pâine, la butelii ori la smântână, stingerea impusă la ore fixe, tanti Ludmila și culesul castanelor pentru școală, precum și muncile agricole la care eram trimiși în sprijinul plății datoriilor externe. La Crăciun, tata reușea uneori să aducă acasă câteva portocale – mereu necoapte – iar eu nu înțelegeam de ce stârneau atât de mult entuziasm. Îmi revin în minte contrabandiștii care vindeau pe ascuns cafea Alvorada sau țigări Kent, monede paralele menite să cumpere bunăvoința unui doctor sau a unui funcționar de care aveai nevoie. Într-o lume raționalizată și sever supravegheată, până și un gest aparent neînsemnat, precum ascultarea piesei „Pasărea Colibri” a trupei Phoenix, se transforma într-un veritabil act de rezistență.

Ani mai târziu, citind “1984”, m-a uluit cât de exact descria Orwell realitatea pe care o trăisem, ca și cum Ceaușescu ar fi găsit în paginile cărții un ghid practic de guvernare. Ca în universul Orwellian pentru ambele lumi, libertatea nu era un drept garantat, ci trebuia cucerită prin încălcarea regulilor: un paradox în care opresiunea permanentă lăsa loc pentru acea clipă când printr-un mic act de rezistență puteai fi stăpân pe propriul destin.  

„Dacă există un timp în care un regim folosește tehnici psihologice sofisticate pentru a îmbina toate formele de control” acela a fost, fără dubiu, și timpul nostru - ani care și-au lăsat o amprentă profundă în memoria colectivă, rămânând dificili de înțeles pentru cei care nu i-au trăit direct.

După Revoluție, ni s-a dat libertate, însă am fost azvârliți într-o lume cu reguli noi pe care nu le întelegeam. Când Silviu Brucan a estimat că vor fi necesari „20 de ani” pentru ca România să deprindă cu adevărat democrația, mulți au considerat declarația prea pesimistă, mai ales că venea de la cineva cu trecut comunist. Am primit libertate, însă ne-am trezit și cu sintagme precum „generația de sacrificiu” și „luminița de la capătul tunelului.” Ne-am dat repede seama că tranziția era dictată de aceiași oameni, doar mutați pe alte poziții, confirmând perfect zicala cinică a lui Dumitru „Mitică” Dragomir: „La vremuri noi, tot noi!”. Noile partide nu au avut busole ideologice clare: „dreapta,” „stânga” sau „centru” au devenit simple etichete care nu spuneau mare lucru, de vreme ce puterea a rămas în mâinile acelorași oameni, rotiți la nesfârșit într-un carusel al intereselor.

Ne aducem toți aminte de politicienii din toata țara care treceau prin trei sau patru partide, de la FSN/PSD la PNL și apoi spre tot felul de formațiuni create peste noapte.

În trei decenii, a crescut o generație care nu a cunoscut comunismul direct, iar clasa noastră politică pare să se fi degradat și mai mult: la fiecare rundă electorală, se pune la fel întrebarea: pe cine să alegem dintre „relele” rămase pe buletinul de vot? Cine și-ar fi închipuit, acum un deceniu, că vor exista oameni care îi vor duce dorul lui Traian Băsescu?

Pe acest fond de exasperare, a apărut Călin Georgescu, un personaj pe care, în condiții normale, nu l-ai alege nici ca manager, nici ca doctor, nici ca profesor. Totuși, milioane de oameni s-au arătat dispuși să-i ofere frâiele țării, trecând cu vederea teoriile sale conspiraționiste și derapajele retorice. După ce, prin mijloace deloc ortodoxe, Georgescu a fost înlăturat, ne-am întors la universul etern caragialesc, acest etos al compromisului românesc absurd: „Din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimic; ori să nu se revizuiască, dar atunci să se schimbe pe ici, pe colo, prin părțile esențiale.”

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp