Prin hățișul prejudecăților despre omul Nicolae Iorga: „Descurajarea nu intra în obiceiurile mele”

Foto Inquam Photos / Ilona Andrei

Memoriile lui Iorga – „O viață de om – așa cum a fost” – pot constitui o carte plină de surprize, care face dreptate unei imagini ce ne parvine uneori distorsionat despre marele istoric. În cazul meu, cel puțin, a zguduit și anulat unele prejudecăți. De pildă, știind că a scris peste zece mii de articole de presă și peste o mie de studii și cărți, aveam impresia că acest volum uriaș de publicații este imposibil de atins dacă nu dovedești puțină superficialitate și chiar capacitate de a trișa, reciclând vechi texte proprii și aranjându-le altfel, sau scriind monstruos, din grafomanie, idei confuze, indistincte, izvorâte majoritar din speculații și impresii.

Ei bine, nu. Nicolae Iorga chiar a fost numit în epocă „omul-document”. Anual mergea în străinătate, își lua odaie cu chirie și cerceta bibliotecile și arhivele. Așa a făcut în Italia, în Germania (Danzig – Gdansk), Austro-Ungaria (Viena, Liov), sau în țară la Brașov și București. El este cel care a descoperit la Viena celebrul testament al lui Mihai Viteazul, cu „pohta ce-am pohtit”. Deci nu putem vorbi în cazul lui Iorga de o istorie bazată în special pe intuiție sau păreri și frivolități. Desigur, ca orice istoric, a trebuit să recompună și perioade cu spații libere sau încețoșate. Dar cel mai adesea a păstrat recursul la document, la izvoarele istorice. 

O altă prejudecată proprie se referea la însăși imaginea omului Iorga, ca ins mizantrop, de o sobrietate scorțoasă, arogant și resentimentar. Fals. A avut adeseori dorința de a se izola pentru studiu și scris, dar aceste perioade erau urmate de cultivare de prietenii și relații, de deschidere către ceilalți. Dovedind spirit generos și cu adâncă înțelegere a neputințelor omenești, memoriile sale sunt dominate de iertare, de trecere cu vederea a unor grave calomnii și ostilități, fiind atacat și nedreptățit nu de puține ori. Iar lentila prin care îi vede pe ceilalți stă sub semnul nu doar al dragostei de oameni, ci și al unui umor bonom, al unei ironii amestecate totuși cu înțelegere și afabilitate. Câteva portrete schițate de el sunt grăitoare: „un Gâurescu, rece și chibzuitor, un Caracaș, plin de foc și de vervă, un Munteanu-Râmnic, numai avânt și voie bună, Henri Stahl, spirit fin și foarte delicat, un Vasile Mihăilescu, argintul viu personificat, întrebând, discutând, plănuind și pufnind, (...) negriciosul, plinul de nervi Colescu Vartic, elevul meu Sadi Ionescu, mărunt ca un șoricel, cu ochii vii sub ochelari de entomologist”.

Cu vocea lui de tribun tunător (există și o înregistrare radio), cu înfățișarea impozantă dată de barbă, ochi pătrunzători și statură, îl credeam capabil a ieși necruțător la baionetă în tot felul de răzbunări personale. O altă prejudecată. Nu de puține ori, Iorga se dovedește afabil și se retrage din aceste lupte, pe care iată cum le descrie: „cei șase ani de activitate ca profesor la Universitate, în care n-am curtenit pe nimeni, n-am îngrijit pe nimeni, n-am căutat nici cârdășie, nici încăierare în locul unde fierbeau atâtea pasiuni, și așa de cumplite, pătate de o politică încă de atunci amestecată, din nenorocire, în toate domeniile activității intelectuale.” Așadar, mediul universitar bucureștean îi apare nu de puține ori ca un cuib de viespi. Colegul Grigore Tocilescu, de pildă, își însușise mai multe documente istorice, o întreagă arhivă, și refuza să le mai pună la dispoziția altora, spre a fi cercetate. De asemenea, muzeul național de antichități, al cărui director fusese numit, era închis altor cercetători. Abia cu cerere expresă la minister înaintată de Iorga, Tocilescu este silit să îi predea documentele. Descoperim un Iorga ferm, care nu se dă înapoi atunci când ambiția și crezul profesional îi cereau un anumit drum. „Descurajarea nu intra în obiceiurile mele”, scrie el cu un aplomb de deviză motivațională, de agățat deasupra patului. E o mărturisire pe care o face atunci când profesorul său de la Iași, istoricul Xenopol, încearcă să îl descurajeze, pe timpul studenției, a mai cerceta arhivele străine în căutare de acte și scrisori despre români. Iată ce îi scria Xenopol: „Istoria românilor am scris-o eu; nu e nevoie să se revină asupra ei; caută-ți de istoria universală, unde te așteaptă, la Iași, catedra lui Nicolae Ionescu.” Desigur, Iorga era la studii pentru o licență și mai apoi un doctorat în istorie universală – luat la Lipsca (Leipzig). Totuși, asta nu îl împiedica să își abată atenția și spre istoria românilor. Singurul lucru de la care încerca să nu se abată era doar studiul, pentru care ignora frumusețea și atracțiile locului: „Erau firește și teatre, și atâta muzică pretutindeni, pentru cine avea mai puțină muncă și mai multe mijloace decât mine, grăbit să mântui cât mai repede cu doctoratul”. Astfel de mărturisiri, nu puține în carte, par însă puține în peisajul social și intelectual românesc, unde atâtea proiecte rămân neterminate, unde talentul nu face mereu casă bună cu perseverența. Pentru că iată cum ne vede Iorga însuși, pe noi, românii, vorbind despre rivalul Tocilescu: „ păcat că o astfel de energie, lăsată de la început să rătăcească pe terenuri alunecoase, a fost stricată de o societate fără critică, în stare să diformeze activități care ar fi putut fi atât de spornice! Căci la dânsul, cel răpus de boală încă tânăr, abia trecut de 50 de ani, printr-o fulgerătoare apendicită, era un impuls spre acțiune așa de rar până astăzi, încă, în lumea noastră”. 

Să subliniem: un impuls spre acțiune așa de rar în lumea noastră – cu alte cuvinte, românii sunt fie prea contemplativi, fie prea puțin pragmatici, amânând sine die angajarea în proiecte de amploare. Un alt portret, al poetului Andrei Bârseanu, îi prilejuiește și el considerații etnice: „vorbitor plăcut, el avea cele două mari însușiri așa de rare, din nenorocire, la noi: îi plăcea să asculte pe altul și acorda cea mai largă înțelegere scopurilor și cea mai deplină prețuire isprăvilor aceluia.” De data asta, e vorba de referirea la un soi de înrădăcinată, seculară invidie care ne împiedică să apreciem reușitele (isprăvile) altuia. Nu mai vorbim de incapacitatea de a înțelege că, atunci când celălalt reușește să construiască, asta se întoarce ca beneficiu palpabil și imediat spre noi. Invidia colegială uită chiar acest aspect – dacă acel coleg al meu este un medic foarte bun, tot spitalul are de câștigat (deci inclusiv eu), dacă altul e un profesor bun, toată școala are de câștigat, dacă e un profesionist în domeniul său, toată compania merge mai bine. Este un plus de vizibilitate și prestigiu pentru instituție, fapt care se repercutează asupra tuturor angajaților. După cum și nepăsarea sau incompetența unuia reverberează negativ asupra tuturor. Personal, am putut întâlni colegi profesori care se invidiau crunt, însă o făceau în mod total gratuit, fiind deopotrivă plini de mari calități, numai că ele nu coincideau mereu, unul uitându-se chiorâș la altul pentru ceea ce îi lipsea. Ca superior vremelnic, am mers în asistență la mai multe ore, observând nu doar stăpânirea materiei, ci și o bună relație cu elevii – și m-am întrebat ce îi face pe acești oameni incapabili de a-și vedea darurile și reușitele proprii? Ce îi nemulțumește la ei înșiși? Ce îi face să se subevalueze? Pentru că invidia este și o lipsă de încredere în sine însuși. În mod paradoxal amestecată cu mândrie, are totuși la bază sentimentul că nu ești suficient de bun, de înzestrat. Istoria culturii noastre reține chiar și situații în care un român primește recunoaștere și apreciere internațională, dar apoi este calomniat în fața străinilor de conaționali. Este cazul lui Mircea Eliade care a pierdut o catedră la Sorbona, imediat după război, denunțat de conaționali pentru tendințe filolegionare. Eliade trece Atlanticul, unde americanii au părut mai sensibili la merit și competență, iar nu la intrigi politice. Lumea Nouă îi dă voie lui Eliade la o viață nouă, la construirea unei cariere de istoric al religiilor. Se întoarce anual vreme de câteva luni la Parisul din care fusese exilat de intransigența și spiritul justițiar al acelora care poate ar fi trebuit să îi arate cel mai mult înțelegere. Dar este și cazul lui Iorga însuși, care pierde o colaborare cu revista franțuzească Revue critique, din pricina acelorași conaționali care l-au calomniat în fața redactorilor francezi.

O altă fațetă a invidiei românești, Iorga o cunoaște atunci când constată că mai multe din cărțile sale nu au niciun ecou la publicare. Niciun cuvânt în presă. Prilej pentru el de a scrie, cu o metaforă de final demnă și ea de a fi înrămată: „Începeam să mă deprind cu meșteșugita tăcere care m-a înconjurat, de o admirabilă solidaritate, timp de aproape jumătate de secol, dar care n-a putut să oprească în loc izvorul menit să-și arunce apele, oricâte noroaie și oricâte pietre ar fi găsit în cale.”

În încheiere, să adăugăm doar ceva despre dragostea lui Iorga pentru grădini. Încă de mic, iubea casele care aveau grădini și, rămas orfan de tată la vârsta de 4 ani, a suferit când au trebuit să se mute, pierzând poezia acelor pomi și flori din fața casei. Paragraful acesta pare o declarație de dragoste:

„Grădinile de flori, din față, al căror dor, în orașe îngrămădite, banal croite după același plan, purtat din țară în țară, l-am dus toată viața, urmărit de miresmele lor, pe când albine îngreuiate de nectar îmi bâzâie la urechi și toate culorile curcubeului îmi joacă înaintea vrăjiților ochi întorși departe, în urmă. E acolo nalba mare, roșie, triumfător deschisă, scoțând în față spicul semințelor albe, mărunte, cu mirosul lăptos, este condurașul care-și scoate înainte ciuboțica de un roșu-brun pătat cu galben palid, este nemțișorul albastru șters și roz palid care tremură între frunzele mărunte ca ale mărarului din toți clopoțeii ciorchinelor sale, este floarea de piatră a portolacului”... Etc etc. (Fraza lui Iorga se continuă mult, punând la încercare răbdarea cititorului, până când acesta se obișnuiește cu ritmul ei, cu parfumul unui timp în care oamenii se grăbeau mai puțin și consimțeau să trăiască mai lent – inclusiv să citească mai lent, cu atenție).

Dragostea pentru grădini se vede la Vălenii de Munte, acolo unde Iorga și-a construit marea casă, destinată nu doar locuirii, ci și unei școli de vară, conferințelor, expoziției muzeale. Este una din cele mai frumoase case memoriale din România, iar spiritul de gospodar, de om de acțiune, al lui Iorga se vede pretutindeni. Același drag de gospodărie l-am descoperit la Mărțișorul lui Arghezi, deși cu o mare diferență de mijloace și chiar și de viziune. Acolo unde Arghezi a făcut o casă și o livadă în special pentru sine și familia sa, Iorga a gândit totul la scară mare, de impact (având și banii), deschizându-se spre ceilalți, în special spre elevi și tineri, pe care a dorit să îi sprijine. Terasa lungă de piatră de la Văleni privește spre un uriaș brad argintiu. Iar ghidul spune povestea acestui maiestuos copac, cândva fir de brad ascuns în buzunar de Iorga, la întoarcerea din Franța, neavând voie să treacă peste graniță plante fără un permis special. Când omul este creator și muncitor, sădește un fir de neluat în seamă, dar care se poate transforma în copac vânjos. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp