Anul Nou care va fi

Foto Inquam Photos/Octav Ganea

Despre „Anul Nou care n-a fost” s-au scris și s-au spus câte și mai câte. De bine, de rău, de-aiurea. Ca despre orice altceva, în țara unde toți au ceva de spus. Chiar și eu.

Am amânat întâlnirea cu acest film, așa cum fac de fiecare dată cu orice film românesc de după `89. Le-am văzut pe toate cele care au meritat văzute și parte din celelalte, instituind o grilă proprie de apreciere, niciodată sub impulsul unor criterii impuse de alții. Și cred că fiecare dintre noi are sau ar trebui să aibă o astfel de grilă și o legătură de chei pentru toate porțile pe care vrea să le deschidă.

Eu le am și înainte de a trece dincolo de orice poartă, mă pregătesc în felul meu pentru călătoria care urmează.

Deși sunt cinefil împătimit, nu mă dau în vânt după filmele românești de după 1989. Adică le-am văzut, le-am recunoscut valoarea incontestabilă, acolo unde a fost cazul, dar aș da oricând un film românesc pe unul englezesc sau franțuzesc. Chiar americănesc. Ori rusesc. Poate pentru că marile filme românești postdecembriste sunt sumbre, căutat dramatice și ostentativ preocupate să rupă gura târgului sau poate că nu-mi place să mă întorc în timp la părți întunecate ale istoriei noastre recente.

De la „A fost sau n-a fost?” al lui Corneliu Porumboiu, până la „Anul Nou care n-a fost” s-au scurs aproape douăzeci de ani și amândouă filmele mi-au trezit sentimente asemănătoare, potrivit grilei și cheii mele de receptare care s-a potrivit fiecăruia. Au acea dimensiune ficțională vibrant tragicomică pe care o caută orice privitor capabil să facă distincția între un film artistic și unul documentar.

Dar rândurile mele nu sunt neapărat despre aceste două filme, inspirate de Revoluția din 1989, ci despre cheia mea de receptare, cea a unui om care a trăit îndeajuns în comunism, cât să înțeleagă ceva, dar și îndeajuns în postcomunism cât să nu înțeleagă de ce.

La împlinirea a 25 de ani de la Revoluția din 1989, am scris „Sfertul de veac nonacademic”, articol de blog, rămas acolo, tăcut deși țâfnos. S-a adăugat un deceniu peste sfertul de secol și când va bate jumătatea de veac, eu voi fi mai bătrână și poate, mai împăcată cu lumea și cu mine. Asta dacă voi mai fi.

Am practicat de când mă știu un soi de activism care în general, s-a dovedit demn de o cauză mai bună. Doar că eu am crezut întotdeauna că pot schimba lucrurile în bine și așa am rămas până astăzi. Adică lipsită de înțelepciune și de un neaoș și cică, sănătos simț al conservării care nu mi-a adus mari prejudicii, dar nici izbânzi notabile.

În ’89 mă aflam la Bacău și lucram într-o fabrică, pentru că nu luasem la facultate și nu puteam tăia frunză la câini, așa că m-am angajat numaidecât după terminarea liceului, ca prelucrător prin așchiere, conform calificării trecute pe diplomă. Nu e cazul să mai spun că habar n-aveam de meseria asta, spre deosebire de colegii mei, oameni pricepuți la ce făceau și tare cumsecade că nu m-au trimis să le aduc găleți de curent verde pe pereți. Alături de ei m-a prins Revoluția, cu puțin înainte de a deveni membră de partid, după ce fusesem pionieră și utecistă și mai câștigasem și un premiu la „Cântarea României” cu poemul „Nu mă silui, Pământule!”, creație proprie câtuși de puțin omagială. Se putea. Până la un punct.

Aveam 18 ani și credeam că lumea întreagă mi se va așterne la picioare. M-am aflat printre „revoluționarii” urbei moldave, dintre care unii au devenit oamenii noii ordini politice, iviți din tenebrele vechii orânduiri. Purtam o geacă pe care o am și acum, dar pe care n-am mai îmbrăcat-o de atunci, deși îmi promisesem c-o voi face în fiecare an, în zilele din prejma lui 22 decembrie. E acum și ea o relicvă, aidoma tuturor visurilor care m-au mânat în luptă în timpul scurs de atunci.

Nu-mi place să mă întorc la amintirile acelor vremuri, nu-mi place să văd filme despre ele și aș vrea să uit o parte din acel timp, ca pe un eșec dureros care te acoperă de rușine. Dar mi-e și cumplit de teamă că aș putea uita. O teamă pe care nu o pot încerca decât cei care au trăit atunci. Și pe care nu mă pot aștepta s-o simtă cei cărora le-a fost bine, cei care erau prea mici atunci ori s-au născut după 1989.

Așa că experiența mea de viață adultă a început cam ca în filmul lui Porumboiu, cu o revoluție de vodevil, trăită într-un oraș în care nu a murit nimeni. Cel puțin, nu atunci. Asta nu înseamnă că acolo n-a primit nimeni certificat de revoluționar. Și nici că eu nu am trăit acele zile și nopți cu intensitatea cu care le-aș fi trăit dacă m-aș fi aflat la Timișoara sau la București. Dar aceasta este o altă poveste.

Mă întorc la „Anul Nou care n-a fost” și declar că mi-a plăcut. L-am urmărit cu detașare, m-am mutat în el și n-am simțit nici gustul bananelor necoapte care-mi strepezeau dinții pentru că nu mai aveam răbdare să se coacă, nici frigul insinuat în oase, nici iritarea pe care mi-o stârnea bruiajul când ascultam topuri muzicale la „Vocea Americii” sau la „Europa liberă”. Și cred că în asta stă și măiestria regizorului-scenarist și a actorilor. În firesc. Dacă vrei să afli cum a fost, ai documentarul lui Ovidiu Bose Paștina. Dar nu poți să pretinzi că un film care privește fără încrâncenare, fără mânie, fără prejudecată, cu umor, omenește, o temă gravă, nu este un film mare. Și nu poți pretinde că tratează prea facil un subiect atât de profund. El e o poartă pentru care fiecare trebuie să-și afle cheia. Iar Revoluția din 1989 este o poartă pe care este liber s-o deschidă oricine cu orice cheie, câtă vreme nu uităm că există. Peste încă treizeci și cinci sau o sută de ani. Și dacă atunci povestea va fi spusă altfel, nu înseamnă că va fi mai bine sau mai prost spusă. Cu cât mai târziu, cu atât mai bine. Iar filmul ăsta m-a făcut, nu știu de ce, să-mi închipui că și Patrocle s-ar putea uita la „Troia”, încercând aceeași încântare. Spre dezambiguizare, nu fac referire la personajul canin sadovenian. Asta pentru cei care se lasă seduși de povești, fără să mai aibă vârsta care să-i îndreptățească s-o facă.

Ei, bine, pe mine una, filmul lui Bogdan Mureșanu nu m-a durut, nu m-a indignat, nu m-a plictisit. M-a încântat, pentru că este pur și simplu încântător, prin acea abilitate a creatorului său de a lăsa memoria istoriei să se decanteze.

Mă gândesc deseori în ultima vreme, că păcatul nostru fundamental este tocmai atitudinea ireverențioasă față de timp, prin consumarea nechibzuită a istoriei. Așa că vă doresc, la sfârșitul unui an care era cât pe ce să nu mai fie, în virtutea unor reminiscențe comuniste, tuturor, dar tuturor, să raționalizați istoria, precum și un călduros „La mulți Ani Noi care să fie!” 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp