Ar fi împlinit 100 de ani. PCR, catastrofa teribilă din istoria noastră

Foto: Peter Robinson - PA Images via Getty Images

S-au împlinit o sută de ani de nașterea Partidului Comunist Român (deși a purtat, de-a lungul existenței sale mai multe denumiri, o păstrăm aici pe cea mai longevivă, conservată vreme de aproape trei decenii), partidul cu cea mai lungă domnie din istoria noastră: peste patru decenii neîntrerupte. Deși defunctul PCR a fost evacuat rapid din istorie, după 68 de ani de viață (din care peste 20 în ”ilegalitate”), umbra sa e încă prezentă.

Istoria PCR a fost învăluită în mister decenii la rând. Luptele din conspirativitate și căderile eretice emanau continuu o dogoare orwelliană. În anii ’50-’60, colecțiile de documente privind trecutul partidului erau doar pentru uz intern și aveau pe copertă mențiunea ”Strict secret”. 

”Pot să dau plăcuta asigurare că s-a terminat cu comunismul în România”

Apariția PCR poate fi comparată cu o naștere cu travaliu scurt și cu un făt născut mort.

Istoria oficială a PCR va considera o adunare din mai 1921 drept congresul de înființare a formațiunii, însă acesta este mai degrabă un mit eroic. În realitate, această reuniune s-a încheiat în coadă de pește întrucât autoritățile au intervenit în forță la București pentru dispersarea și arestarea militanților, considerați fanatici ai bolșevismului, judecați mai apoi pentru complot într-un mare proces în Dealul Spirii.

Prin acest congres fără final s-a scindat în fapt mișcarea socialistă (chiar dacă nici socialiștii nu vor reuși de altfel să se impună în politica românească interbelică) și muncitorească. Partidul comunist a prins contur prin coalizarea mai multor grupuri comuniste apărute la finalul Primului Război și printr-o tentativă a unei facțiuni radicale de a scinda un partid socialist, din rândurile căruia se va naște și prima generație de lideri comuniști. Noua formațiunea nu era un partid de sine stătător, ci o filială, o secție a Internaționalei Comuniste cu ideologia aferentă importantă din ceea ce avea să fie, începând cu 1922, URSS.  

Este semnificativ faptul că peceriștii și-au falsificat cu timpul însăși momentul fondator: votul din 11 mai 1921 privind afilierea la Internaționala Comunistă a fost omagiat ani la rândul ca borna nativă a partidului. Când regimul de la București a început să joace cartea independenței față de Moscova, 11 mai a devenit 8 mai (data debutului congresului avortat). Nimic nu era mai imprevizibil decât trecutul.

Foto: „Fototeca online a comunismului românesc”. IICMER

Constantin Argetoianu, ministru de Interne la 1921, pe care bolșevicii au încercat să îl asasineze cu un an înainte (și pe care mai târziu vor încerca să îl lichideze și legionarii), avea să declare atunci prompt: „Pot să dau plăcuta asigurare că s-a terminat cu comunismul în România“, după ce Poliția a arestat pe cei mai mulți dintre delegații comuniști veniți la congres să voteze afilierea la Comintern, inclusiv câțiva deputați socialiști. Comuniștii au ținut însă să îl contrazică cu tot dinadinsul. Nu aveau să i-o uite niciodată lui Argetoianu, pe care îl vor lichida totuși, când vor avea ocazia, la Sighet, în 1955, după ce vor fi preluat puterea și îl vor fi arestat fără proces pe fostul demnitar.

De altfel, nu doar fostul ministru avea să plătească îndrăzneala de a lichida mișcarea revoluționară, ci și primul șef al partidului. Gheorghe Cristescu, oportunist și acomodant, care a acceptat tezele lui Lenin pentru ca apoi să se dezică de bolșevism, a fost ales secretar general la congresul din 1922 de la Ploiești, dar a fost înlăturat doi ani mai târziu din ordinul Moscovei. Primul secretar general al PCR, care și-a creat ulterior un alt partid socialist și care căzuse în dizgrație pentru culpa de a fi pactizat cu dușmanii clasei muncitoare, avea să facă pușcărie la Canal chiar pe vremea comuniștilor, fiind arestat în 1949. Așa învățase poate Cristescu-Plăpumaru (era de meserie plăpumar, de aici patronimicul) că pentru comuniști pedeapsa cruntă nu se cuvine numai dușmanului, ci și trădătorului.

Partidul se afla într-o dublă periferie

O viață chinuită și obedientă a avut PCR de la creare și până la intrarea Armatei Roșii în România, 1944. Nu a fost altceva decât o sectă politică, o unealtă a Cominternului.

PCR nici nu avea cum să convingă într-o ţară eminamente agrară, cu o populaţie rurală ce depăşea 80%. Lipsa unei industrializări masive a însemnat inexistenţa unei categorii solide a muncitorilor (10% din totalul forţei de muncă în interbelic) pe care partidul să se sprijine. Cu alte cuvinte, nu avea electorat. O altă cauză pentru lipsa unei adeziuni la populaţie a fost avansarea unei politici aiuritoare privind chestiunea naţională. Mulți dintre membrii săi – mai ales din elita conducătoare – erau membri ai ”popoarelor respinse”, dar și frustrați din societatea românească care militau pentru dezmembrarea statului român. În definitiv, partidul se afla într-o dublă periferie: atât în raport cu Moscova, dar și cu societate în sânul căreia își ducea deprimanta existență.

Dincolo de cauzele de fond, Partidul Comunist s-a aflat în conflict permanent cu autoritățile: PCR a întreprins acte de spionaj în favoarea Cominternului şi a instigat la revoltă şi la răsturnarea prin forţă a ordinii de drept (unele dintre aceste acte erau finanțate direct din fonduri ce proveneau din tezaurul României aflat la Moscova de la finalul Primului Război mondial). De asemenea, activiştii comunişti nu au fost străini de acțiuni precum traficul de armament, tipărirea şi răspândirea de materiale cu profund caracter antinaţional, serviciu de curierat între agenturile sovietice din zona proximă României, sprijinirea politicii Kremlinului care viza dezmembrarea ţării şi ocuparea de către Rusia, Ungaria şi Bulgaria a unor teritorii, organizarea unor atentate sângeroase etc.

Remarca analistului Robert King (fost director adjunct al departamentului de cercetare la Radio Europa Liberă) ni se pare îndreptățită şi valabilă pentru ceea ce s-a petrecut în acei ani: „Alt factor care a limitat succesul PCR în perioada interbelică a fost competiţia cu Garda de Fier pentru convingerea acelor segmente de populaţie care aprobă soluţiile radicale.” Cu alte cuvinte, alernativa radicală a fost legată, în mentalul colectiv, de naţionalismul românesc. În timp ce Partidul Comunist primise eticheta de grupare împotriva intereselor naţionale, Garda de Fier a apelat la două categorii sociale pe care PCR, chipurile, se sprijinea: muncitorimea şi ţărănimea. În mod paradoxal, în timp ce în statele occidentale şi în Germania muncitorii erau atraşi de stânga, în România această categorie socială avea legături serioase cu Garda de Fier.

Printr-o decizie a Consiliului de Miniștri condus de Ion I. C. Brătianu, PCR a fost scos repede în afara legii, în 1924. Era clar ca lumina zilei că politica PCR era decisă în cancelariile Internaționalei Comuniste. A fi militant comunist era considerat, începând din acel moment, un delict penal. Interzicerea partidului a avut cauze profunde: pe de o parte acesta a fost rezultatul unui incident diplomatic care, alimentat de politica antinaţională a grupării comuniste reflectată în presă şi în diferite campanii, a oferit guvernului liberal ocazia de a scoate partidul în afara vieţii politice româneşti. Pe de altă parte, tulburările de la Tatar-Bunar şi proclamarea aşa-numitei „Republici Moldoveneşti” au fost un bun exemplu pentru demascarea politicii comuniste.

Foto: „Fototeca online a comunismului românesc”. IICMER

Cine a avut curiozitatea să deschidă măcar o lucrare de dinainte de 1989 despre istoria şi teoria Partidului va putea sesiza, printre accentele ideologizante marcante, persistenţa termenului „ilegalitate”. Termenul apare cu obstinaţie, desigur, din dorinţa de a legitima „travaliul” unei mişcări care, în ciuda freneziei cu care arbora puternice rădăcini naţionale, era trădată de un grup de conducere fără origini locale. Liderii PCR au făcut, în realitate, un lobby pentru cauza Uniunii Sovietice, îndreptat împotriva statului român, promovând un „internaţionalism” de substanţă, prin susţinerea interesului patriei lui Stalin în dauna teritoriilor româneşti, în speţă Basarabia. Bucovina a fost pretinsă de Moscova abia în 1940, sovieticii arătând mai înainte germanilor acest lucru, ceea ce a fost o surpriză pentru cei din urmă, întrucât pactul Ribbentrop Molotov din august 1939 nu conţinea nici o referinţă la această zonă.

La sfârşitul anilor ’30, Partidului Comunist din România era aproape inexistent. Dezastrul în care se afla gruparea politică era evidenţiat din mai multe unghiuri: epurările din Rusia care au decimat partidul şi l-au adus sub braţul de fier al Moscovei, întemniţările succesive ale liderilor care au dus la un vid organizaţional greu de evitat şi, nu în ultimul rând, politicile eronate aplicate de partid ce au condus la o gravă criză financiară a PCR. După pierderile teritoriale din vara anului 1940, zonele care mai alcătuiau cât de cât nucleul partidului au dispărut.

PCR a ajuns la putere cu singurul sprijin de care dispunea - puterea tancurilor sovietice

Când a ajuns la putere cu singurul sprijin de care dispunea - puterea tancurilor sovietice – PCR a utilizat două instrumente inoculate persuasiv în fibra membrilor săi încă din perioada interbelică pentru a dezbăra societatea ”burghezo-moșierească” de instincte: terorismul și represiunea.

Vreme de peste patru decenii, PCR a fost o catastrofă teribilă a istoriei noastre: România și-a pierdut independența în raport cu Uniunea Sovietică, ceea ce a condus la subdezvoltare (spre deosebire de țările Europei de Vest care au acceptat Planul Marshall), a urmat restructurarea economiei după model sovietic (incluzând aici decizii catastrofale precum colectivizarea agriculturii și naționalizarea), anihilarea societății civile, a pluralismului politic, o ”revoluție culturală” grotescă, eliminarea vechilor elite și ratarea unor întregi generații prin politici catastrofale în privința factorului uman (nu discut aici și aspectele pozitive precum alfabetizarea pe scară largă sau urbanizarea – direcții care s-au accentuat oricum și în statele care nu se aflau în sfera sovietică).

Foto: „Fototeca online a comunismului românesc”. IICMER

Când privim astăzi cu jenă la statisticile europene, să ne amintim totuși cine ne-a lăsat o țară care arăta ca după un cataclism când comunismul s-a prăbușit. România avea în 1989 mortalitatea infantilă cea mai ridicată din Europa (după Albania), iar la speranța de viață ne aflam pe un incontestabil loc 24 din 25 de țări europene. Tot atunci, România avea o singură autostradă, ceea ce ne plasa la domeniul infrastructură pe penultimul loc din Europa. În preajma Revoluției din 1989, România se afla de asemenea pe penultimul loc în Europa în ceea ce privește ponderea tinerilor care urmau studii universitare și la coada clasamentului european în privința ponderii în PIB a cheltuielilor pentru învățământ.

Viața PCR s-a încheiat așa cum s-a născut: printr-o farsă. La momentul Revoluției, când România se afla într-o criză economică uriașă (recesiunea din 2008-2010 a fost, spre deosebire de 1988-1989, una de dimensiuni extrem de reduse), Partidul Comunist Român era, raportat la populaţia ţării, cel mai mare partid din Europa de Est, de două ori mai mare decât Partidul Comunist din URSS. Avea 3,8 milioane de membri. PCR a fost desființat la 12 ianuarie 1990 prin decizia FSN, ai cărui conducători erau toți membri ai PCR. Patru decenii de teroare și pauperizare generalizate au fost evacuate subit în neant. Vinovații principali – soții Ceaușescu – fuseseră executați, iar aparatul regimului, care făcuse posibil sistemul totalitar, era de asemenea dizolvat. PCR dispăruse ca și când nu existase niciodată. Totul fusese, poate, o farsă a lui Marx.

Acest text este asumat de autor în calitate exclusiv privată şi nu reprezintă punctul de vedere al nici uneia dintre instituţiile şi/sau organizaţiile la care acesta este angajat sau la care este afiliat.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp